Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Forme canonice şi depăşirea lor în proza scurtă şaptezecistă şi optzecistă

Configurarea fiecărei noi generaţii literare poate fi privită ca o reacţie la uzura şi epuizarea unei formule, a unei paradigme. Noile generaţii şi-au întemeiat adesea scrisul pe revizitarea productivă a unor clasici. Generaţia ’60, de pildă, fusese prin excelenţă generaţia unor nume de prozatori memorabili, cu autoritate de modele, a căror  operă a constituit un punct de referinţă în istoria literară. Succesul lor de răsunet, priza deosebită la public s-a datorat în bună parte aşteptărilor pe care le satisfăceau denunţând categoric abuzurile regimului. Desigur că această febră a devoalării avea trasat un orizont determinat de acţiune – perioada lui Dej, dar această limitare nu îi împiedica pe cititori să recunoască în acele pagini semnele propriului prezent. Marin Preda, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiţă au constituit un nucleu de romancieri pentru care tema istoriei, cu abuzurile şi utopiile socialiste, a generat opere  în general voluminoase, robuste, a căror însuşire definitorie este monumentalitatea.

Următorul deceniu aduce însă o schimbare substanţială de optică, prin tratamentul diferit aplicat relaţiei dintre individ şi istorie. În ce rezidă mai precis înnoirea? În tranziţia de la sintetic la analitic, (de la realitatea ,,privită de sus, «global»“ la o ,,realitate «mărunţită», fluctuantă“, privită printr-o perspectivă ,,mioapă“, cum spunea Nicolae Manolescu[1], de la cuprinderea aspectelor sociale şi umane în construcţii masive la concentrarea lor în crâmpeie de viaţă. Astfel procedează, spre exemplu, Gabriela Adameşteanu, prozatoare comparată deseori cu Gogol şi Cehov pentru intuiţia aneantizării sufletului uman[2] şi situată în descendenţa unor romancieri interbelici ca Anton Holban şi Mihail Sebastian. Disecarea cu minuţie a scenelor de viaţă prozaică, a oamenilor simpli se realizează însă, în volumele de proză scurtă ca Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, nu prin monolog, ca în romanele analitice de factură proustiană, ci prin stilul indirect-liber, mai aproape de umorul amar al lui Marin Preda.

Pentru a urmări cum evoluează raportarea scriitorului la real şi la imixtiunea insidioasă a Istoriei în acest real, voi analiza două texte, unul aparţinând unei reprezentante a ceea ce s-a numit, generic, proza şaptezecistă, (Gabriela Adameşteanu cu volumul Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă) celălalt –un text de metaliteratură al lui Gheorghe Crăciun – Temă la alegere. În Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, farmecul nuvelelor stă în personalizarea perspectivei prin recurgerea la personaje-reflectori. Începând ca un observator neutru, naratorul permite viziunii personajelor să se instaleze treptat în discursul auctorial. Bunăoară, în nuvela eponimă, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, frământarea lui Cristian Pătraşcu (aspirant fără succes la deliciile burlăciei pe care e condamnat prin firea lui problematizantă să nu le poată gusta) contaminează tonul relatării, impregnându-l cu toate modulaţiile unei voci actoriale dubitative şi neîmpăcate: ,,Cum de te simt oare ei, cum de te miros atât de repede că nu eşti de-al lor? Poate la fel cum îi simţi şi tu (…). Măcar să fie cinstit cu el şi să o recunoască, nu e nimic altceva decât un plus de vitalitate, vigoarea şi rapacitatea şobolanilor de elită. (…).“[3]. Stilul indirect-liber aminteşte de Marin Preda. Resimţim, pe alocuri, oarecare note de moromeţianism, adaptate, fireşte, altor realităţi. Autoarea pare să îşi privească personajele cu îngăduinţă şi simpatie, pătrunzându-le tarele, obsesiile, fanatismele şi dorinţele, atâtea câte mai pot exista într-un univers în care dosarul ,,bun“, şeful, tot acest amalgam de mărunte vicisitudini cotidiene dau substanţa vieţii umane, ajungând, în cele mai nefericite cazuri, să paralizeze voinţa. Drama funcţionarului anonim, a omului simplu, lipsit de aura faptelor eroice sau de frenezia revoluţionară, constituie, cum s-a mai remarcat, subiectul central al volumului de proză scurtă Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă. Iar îndemânarea prozatoarei de a pătrunde subtil în intimitatea sufletescă a personajului, aducându-l abil într-un punct propice confesiunii sau  transcriindu-i prin monologul indirect şirul gândurilor, are ca efect evitarea acelei impresii de radiografiere a conştiinţelor obţinută prin convenţia omniscienţei. De aici căldura relatării în care intuim zâmbetul complice, de multe ori amar, al naratorului care îşi lasă personajele să se mişte în voie, fără a le corecta punctele de vedere, ceea ce nu înseamnă în mod necesar că ideile şi valorile autorului implicat şi ale personajelor corespund. Iar când comentariul naratorial apare, totuşi, acesta este mai puţin intervenţia unui narator creditabil, în terminologia lui Booth, cât mai curând punerea la îndoială, în registrul unei ironii binevoitoare, a adevărului din spusele personajelor: ,,Acum o să spui că nu ştii ce-i aia…Ei, hai, hai, nu mai face pe neştiutoarea…

Culmea e că s-ar putea, în aiureala ei, chiar să nu ştie“[4].

Nuvele ca  Testul (din care am extras citatul de mai sus) sau  Scurtă internare sunt dominate de o notă generală de tragicomedie, cu replici în stil colocvial amintind de jovialitatea limbajului din La Lilieci a lui Marin Sorescu. Totuşi, nu oralitatea oferă specificitate prozei sale, nici abordarea relaţiei de cauzalitate dintre personaj şi constrângerile social-politice, care făcuse obiectul atâtor pagini din opera lui Marin Preda. Ceea ce apare nou în nuvelele Gabrielei Adameşteanu este caracterul angoasant, apăsător al universului casnic. Aerul monocord şi mediocru al căminului, al spaţiului domestic devine de nesuportat. Plasarea acţiunii în cartierele terne ale Bucureştiului infuzează scriiturii melancolie şi un aer de insignifiant, de fapt mărunt care aminteşte de feliile de viaţă irlandeză ,,servite“ cititorului de James Joyce în Oameni din Dublin. Dacă în schiţele lui Joyce resorturile paraliziei locuitorilor erau catolicismul şi dominaţia britanică, navetiştii, micii funcţionari şi obidiţii din nuvelele Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă au preocupări şi temeri din sfera imediatului, la obiect, hic et nunc, dar destinul lor, în latură general-umană, este similar cu cel al anostelor personaje create de Joyce pentru a-şi ilustra literar teza Irlandei paralizate de înrâurirea şi autoritatea nefaste ale Marii Britanii.

Pe aceeaşi linie a coborârii vieţii în prozaic se înscrie şi convertirea, de către Gabriela Adameşteanu, a unor motive valorizate pozitiv de înaintaşi în elemente ale unui decor sordid. ,,Lumina eternă a zilei de vară“, laitmotiv al scrierilor lui Marin Preda, devine căldură maladivă în nuvela Vară-primăvară: ,,Cum se opreau ploile, canicula izbucnea din nou, ca febra într-un trup sleit.“. Sau: ,,Căldura de etuvă a oraşului, văzduhul alb şi ars de lumină, cerul – deznădăjduitor de albastru“[5]. Ne aflăm, cu aceste descrieri, mai aproape de viziunile simboliste ale descompunerii generale. În ceea ce priveşte Capitala, romanele lui Marin Preda cultivă imaginea unui Bucureşti văzut ca parte dintr-o nesfârşită câmpie care pare să ,,muşte“ din oraş, prin vecinătatea ei dominatoare. Este evident, astfel, că autoarea şaptezecistă are simţul sordidului citadin, spre deosebire de Marin Preda, scriitor care încă păstrează afinităţi deosebite cu pământul şi natura. Cum autoarea însăşi afirma, ,,prezentul reinventează mereu trecutul“[6]. Dacă până acum am insistat asupra specificităţii abordării cotidianului la Gabriela Adameşteanu ca exponent al generaţiei ’70, relevând perspectiva nouă în care se prezintă raportul omului cu vicisitudinile epocii, trăite la scară micşorată, departe de temperatura înaltă a marilor confruntări din opera lui Marin Preda sau Augustin Buzura, rămân de urmărit transformările preocupării pentru real în literatura următorului deceniu, al ,,optzeciştilor“.

În eseul său, Cu ochii deschişi, pe tărâmul unei alte paradigme literare, Radu G. Ţeposu remarcă o relaţie de perfectă continuitate între cele două valuri de prozatori: generaţia ’70 a desţelenit peisajul literar şi a deschis drumul valorificării artistice a cotidianului şi a existenţelor mărunte, anonime: ,,Dar cei mai apropiaţi de această generaţie sunt prozatorii consacraţi în anii ’70 (Mihail Sin, Gabriela Adameşteanu), curioşi să demonteze articulaţiile cotidianului şi să deschidă supapele derizoriului, ale banalităţii candide şi somnoroase, de coloratură cehoviană.“. În continuare, criticul remarcă acel plus de cultură prin care optzeciştii îmbogăţesc diversitatea tematică a prozei de analiză şi observaţie a şaptezeciştilor: ,,Între ei e o relaţie tacită, asemănătoare celei dintre melcul Pagurus şi coral: unii plimbă proza prin realitate, ceilalţi o alimentează cu cultură.“[7]. Multiplele analogii dintre Viaţă şi Carte conduc la depăşirea prozaismului vieţii cotidiene în favoarea discursului problematizant, emanaţie a unei conştiinţe auctoriale interogative, dubitative, dispuse a-şi pune întrebări nu doar despre ce anume va comunica un text, ci şi despre mijloacele de care va uza acel text pentru a-şi livra mesajul către cititor.

Un asemenea exemplu de metaficţiune îl constituie Temă la alegere, de Gheorghe Crăciun, un text care, factologic, nu exprimă decât în linii foarte sumare aspectul tern al vieţii de cuplu, cu vizite de familie, sărbătoriţi, frustrări, porniri necuviincioase, tabieturi, lecţii de engleză, reţeta perfectă, aşadar, pentru elaborarea unei nuvele despre mediocritatea existenţei cotidiene, în genul Gabrielei Adameşteanu. Secvenţele îşi pierd însă coerenţa, devenind, faţă de realismul fotografic, comportamentist din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, amalgamare a datelor cotidianului în ordinea în care acestea se dezvăluie privirii. Textul lui Gheorghe Crăciun provoacă, astfel, impresia unei suprasaturări descriptive şi a unei naraţiuni dezlânate. Temă la alegere este, în fapt, o ,,variaţiune“, un exerciţiu de stil în manieră caragialiană. ,,Revenirea la fapte se defineşte proză.“, afirmă programatic Gheorghe Crăciun. Reţeta scrierii unui text în proză ar fi, în consecinţă, transcrierea conştiincioasă a fiecărui fragment de realitate, a fiecărui fapt minor, în ordinea în care se întâmplă. Renunţarea deliberată (tot aparentă şi tot un artificiu, în fond) la caracterul selectiv al notaţiei ar reprezenta principalul factor de noutate: ,,Am urcat liniştit, plictisit, oboist, moment de acalmie în transportul urban, tot atâtea persoane ce ocupă un scaun câţi călători în act, e o oră comodă calmă senină civilizată.“[8]. În continuare, ne putem întreba ce efecte vizează sintaxa dezlânată şi seriile (aproape) sinonimice de adjective nedespărţite de virgulă. Astfel de enumeraţii  amintesc – din nou – de Caragiale prin aspectul redundant al elementelor care le compun, indicând accente parodice, cu deosebirea că  în parodiile şi pastişele caragialiene codul literar luat la ţintă era sentimentalismul romantic[9], dulcegăria atât de scumpă prozei de secol nouăsprezece, exprimată prin şiruri de epitete iritant de apropiate semantic şi prin comparaţii previzibile[10].

Care este, atunci, codul literar pastişat de Gheorghe Crăciun? Pentru a răspunde la întrebare, trebuie spus mai întâi că scriitorii generaţiei opzeciste se găseau şi ei, ca, de altfel, şi înaintaşii lor moderni, într-o ,,imensă bibliotecă“, într-un mediu saturat de literatură[11]. Devreme ce coborârea în prozaic a realităţii cotidiene şi a înrâuririi regimului politic asupra vieţii de zi cu zi a oamenilor simpli fusese deja realizată, tinerilor prozatori ai anilor ’80 nu le mai rămânea decât să îngroaşe până la caricatură imaginea anodinului din lucruri şi a banalităţii existenţei. Acribia notării fiecărui detaliu este o formă de pastiştă dacă avem în vedere faptul că exactitatea descrierii nu are un scop practic, ci urmăreşte doar efecte de stil, în descendenţa lui Caragiale, pe care această generaţie de scriitori îl revendică, de altfel, drept model. Dincolo de acumulările voit redundante de epitete şi dincolo de notarea aparent fără discernământ critic, selectiv, a tot ceea ce i se întâmplă personajului-narator, mai există un procedeu interesant, tipic postmodern: devoalarea convenţiei literare, prin comentarii metatextuale. Autorul este interpelat şi sfătuit să reflecteze asupra unei noi teme. Naratorul ni-l înfăţişează, prozaic, în pauza de masă, coborât, aşadar, din ipostaza solemnă de creator sigur pe sine, condus de harul scriitoricesc: ,,Ai fumat o ţigară, te-ai aşezat pe fotoliu, ai răsfoit mai departe în carte, ai căutat mai departe în gând. Intri în bucătărie şi te întorci cu o farfurie cu struguri. (…) Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri.“[12].

Amintind de amuzanta căutare a unui subiect de roman întreprinsă de scriitorul disputat de impulsuri contradictorii din Catastihul amorului, Gheorghe Crăciun îşi familiarizează cititorul cu intimitatea presupusului autor-concret, cu persoana creatorului surprinsă într-o banală criză de inspiraţie: ,,Dacă eşti obosit, abandonează. Dacă abandonezi, nu renunţa. Ieşi pe balcon şi priveşte oraşul. (…) Nu uita acest joc, realul şi fictivul. Caută altceva, o situaţie nouă. Tema e la alegere.“[13]. Autorul nu mai procedează, aşadar, numai la desolemnizarea temelor, ci a scrisului în sine, ca act creator, cu toate instanţele narative pe care le implică. Nu atât realul cât condiţia literaturii este privită dintr-o optică demistificatoare. Conştiinţa declarată a ficţionalităţii, a apartenenţei la text ca la o lume posibilă (,,Sunt un mic personaj de roman.“) este, şi ea, o formă de autenticitate, prin denudarea notei livreşti a scenelor prezentate: ,,Ce-ar fi să ne plimbăm cum face toată lumea în bunele romane?“ sau ,,Întâlnirea din parc (love story de prost gust) un soi de fandoseală fără sens.“[14]

Temă la alegere este, prin urmare, doar prin pretextul folosit, o ,,poveste“ de dragoste. În esenţă, este povestea adevăratei autenticităţi  a scrisului, obţinute prin transcrierea brută, fără operaţii de selecţie şi ordonare, a impresiilor, sentimentelor şi percepţiilor. Vagabondaj al ideilor şi imaginilor, proza lui Gheorghe Crăciun consemnează banalizarea actului literar, epurat de vechea idee aristotelică  a literaturii ca reprezentare a realului. De la adresare la monolog, de la filozofare (,,Suntem un mic spectacol, o senzaţie tare“[15]) la introspecţia jucat patetică, în genul lui Holban, din al cărui roman, Jocurile Daniei, autorul şi introduce, către final, un lung pasaj, după formula citatului cultural, iată meandrele acestei naraţiuni în care ţesătura deasă a realităţii curente se întrepătrunde cu lumea interioară, şi mai complicată, a naratorului-personaj. Relatarea se îndreaptă către un onirism diurn, către un efect de reverie obţinut, paradoxal, printr-un exces de realitate (,,Citesc din mers un titlu cu litere ascunse de mici îndoituri. În spaţiul curbat al ghemotocului murdar encefalice pliuri. Cotidiană soartă a unei ştiri de consum.(…) Oamenii sunt în soare. Au lopeţi târnăcoape. Excavatorul mare străluceşte.“[16]. Autorul nu mai prezintă viaţa delimitându-i nivelurile, ci o transcrie ca pe un amalgam versatil de senzaţii în care se amestecă iubirea, oraşul, sinele, viaţa, cartea.

Faţă de Gabriela Adameşteanu, Gheorghe Crăciun aduce ca noutate această abordare lejeră, boemă a literaturii. Dacă realul s-a banalizat, dacă marile revelaţii, conflicte şi drame fac loc zbaterii zilnice mărunte în rutină, atunci nici scrisul nu mai poate fi altfel decât lumea pe care o evocă: aleatoriu, nesigur, fragmentat până la pulverizare. Nuvelele din Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă pregătiseră desolemnizarea prozei, prin gustul pentru mediile terne, deprimante şi pentru personaje anchilozate, prinse în preocupări mărunte, lipsuri şi abuzuri, dar naraţiunea rămâne, la Gabriela Adameşteanu, o construcţie compactă, în care dimensiunea socială a tablourilor, oricât de lipsită de grandoare, rămâne coerentă, bine închegată. Numai îndreptarea atenţiei către o nouă problematică, aceea a scrisului, izbuteşte să risipească, cel puţin în parte, acest marasm cotidian în care serviciul, naveta, căsnicia eşuată şi suferinţa fizică făcuseră viaţa insuportabil de monotonă.

Lumea ca text rămâne singura alternativă a acestei epoci pentru ca tema să poată deveni, în sfârşit, la alegere.

[1] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 1197-1198.

[2] Cf. Carmen Muşat – Prefaţa la Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, de Gabriela Adameşteanu, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002.

[3] Gabriela Adameşteanu, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, ed. cit., p. 53.

[4] Gabriela Adameşteanu, Testul, în  Dăruieştie-ţi o zi de vacanţă, ed. cit., p. 138.

[5] Gabriela Adameşteanu, Vară-primăvară, în vol. Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, ed. cit.

[6] Ibidem, p. 11.

[7] Radu G. Ţeposu, Cu ochii deschişi, pe tărâmul unei alte paradigme culturale, în Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice, antologie de Gheorghe Crăciun, Piteşti, Editura Vlasie, 1994, p. 202.

[8] Gheorghe Crăciun, Temă la alegere, în vol. colectiv Desant ’83: antologie de proză scurtă scrisă de autori tineri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 303.

[9] Florin Manolescu, Caragiale şi Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983, p. 94.

[10] Alexandru Călinescu, Caragiale  sau vârsta modernă a literaturii, Bucureşti, Editura Albatros, 1976, p. 77.

[11] Bedros Horasangian, Romanul ca reflectare a condiţiei umane, în Generaţia ’80 în texte teoretice, antologie de Gh. Crăciun, ed. cit., p. 303.

[12] Gheorghe Crăciun, Temă la alegere, în Desant ’83, ed. cit., p. 300.

[13] Ibidem, p. 300.

[14] Ibidem, p. 299.

[15] Ibidem, p. 305.

[16] Gheorghe Crăciun, Temă la alegere, în Desant ’83, ed. cit., p. 306.

 

SORIN-MARIAN IAGĂRU-DINA
Drd. în cadrul Universității din București

 

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *