Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Diaristul Radu Petrescu şi lectura ca atelier de creaţie

Radu Petrescu aparţine, cum s-a mai spus, categoriei de scriitori pentru care literatura nu se naşte spontan, sub iluminarea inspiraţiei de moment, ci se face progresiv, sinuos, cu sincope şi meandre, întemeiată pe un meşteşug al scrisului care cere, în primul rând, foarte multă documentare. Iar acest din urmă aspect face din romancier un foarte atent şi fin interpret al cărţilor pe care le citeşte. Opiniile sale nu sunt toate valabile ca judecăţi de valoare, ca sentinţe critice, fapt cât se poate de firesc pentru contextul în care sunt emise. Radu Petrescu nu este critic literar, dar aceasta nu îi face reflecţiile despre literatură mai puţin demne de luat în seamă. Arhitect deosebit de meticulos al construcţiei romaneşti, autorul lui Matei Iliescu are nevoie de o bună cunoaştere a formulei literare, a stilului compoziţional în cadrul sau în proximitatea căruia îşi va edifica propria creaţie. Citind, atenţia sa este reţinută, de cele mai multe ori, de elementele care îi servesc ca reper, ca model sau ca punct de plecare pentru ceea ce urmează să scrie sau pentru eventuale intervenţii asupra textului în lucru. Gruparea căreia i-a aparţinut, intrată în istoria literară ca Şcoala de la Târgovişte, reabilitează profilul scriitorului-literat, bun filolog (profil dus mai departe, cum se ştie, de reprezentanţii următorului ,,val“, ,,optzeciştii“, cea mai mare parte dintre ei formaţi la Literele bucureştene, buni cunoscători de literatură, familiarizaţi cu ipostaza de cititori avizaţi şi chiar de teoreticieni). Scriitorul, altfel spus, care nu mai crede cu candoare în supremaţia talentului, ci în disciplina studiului consecvent, a muncii aşezate, sistematice, în documentare. Nicolae Manolescu face o remarcă foarte relevantă pentru ipostaza în care urmează să îl prezentăm aici pe Radu Petrescu, cea de critic literar de ocazie sau, cel puţin, de comentator, de analist: ,,El (Radu Petrescu – n.r.) intră în categoria, destul de rară, a scriitorilor inteligenţi şi care reuşesc să spună lucruri foarte interesante despre literatura lor şi despre literatură în general.“[1]. Mai mult, ,,La Radu Petrescu este vădită superioritatea construcţiei literare. El nu poate să scrie oricum. Stilistul îi ia faţa creatorului.“[2].

Scriitorul-estet, foarte preocupat de stil, are privilegiul unei lecturi analitice, care se apleacă asupra procedeelor, care demantelează opera, o deconstruieşte. Ceea ce îl interesează în primul rând nu este semnificaţia produsului finit, obiect al hermeneuticii, al discursului critic, ci raportul dintre părţile componente, punctele de legătură, tot ce ţine, pe scurt, de construcţia textului, de tehnica prin care se generează efectul artistic. De aici frecvenţa cu care apar, în însemnările de lectură ale lui Radu Petrescu asupra secvenţelor din Proust, observaţii cu privire la mecanismele interne de funcţionare a operei, la predictibilitatea schemei personaj-stimul declanşator-fluxul memoriei.

Merită să amintim, înainte de a inventaria şi analiza însemnările de lectură ale lui Radu Petrescu pe marginea pasajelor proustiene, profilul foarte exact şi cuprinzător pe care îl făcea scriitorului-critic profesorul universitar argentinian Ricardo Piglia (el însuşi cu dublă formaţie, teoretician şi romancier) într-un interviu din 2005. Vom avea, astfel, surpriza de a constata cât de izbitor corespund acestei caracterizări paginile din jurnalul petrescian. Primul aspect punctat este cel al interesului mai pronunţat pentru construcţia textului în detrimentul pătrunderii mesajului estetic: ,,Despues, habría determninados rasgos que podríamos considerar al examinar esta cuestión de los escritoires como criticos. Uno es la idea de estar más interesados por la contrucción de las obras literarias que por la interpretación, es decir, el estar más preocupados por cómno está hecho un libro antes que por lo que significa. Sería como si alguien mirara esta mesa y se preguntara cómo está hecha, y buscara el lugar donde están las junturas, para ver si es possible hacer otra igual o distinta.“[3] (,,Apoi, s-au descoperit trăsături pe care  le-am putea lua în considerare pentru explorarea acestei probleme a scriitorilor în ipostaza de critici. Una este aceea de a fi mai interesaţi de construcţia operelor literare decât de interpretare, altfel spus, de a fi mai preocupaţi de cum se face o carte decât de ceea ce semnifică. E ca şi cum cineva ar privi această masă şi s-ar întreba cum este făcută şi ar căuta locurile în care se îmbină părţile, pentru a vedea dacă poate face o alta identică sau diferită.“).

Iată o primă particularitate care îşi găseşte din plin acoperire în reflecţiile lui Radu Petrescu despre capodopere ca À la recherche du temps perdu al lui Proust,  Fraţii Karamazov sau Demonii de Dostoievski ori Senilità al lui Italo Svevo. Mai tot ce identifică Radu Petrescu în secvenţele alese din Proust este integrat în economia unei meditaţii mai ample despre construcţia romanescă, despre arhitectura cărţilor şi mai ales despre structura personajului, aspecte ,,tehnice“, aşadar, ţinând de procesualitatea creaţiei surprinse în fazele ei incipiente, de proiect, în plin şantier. Deşi conduse de raţiuni pragmatice, de un interes imediat, exterior plăcerii lecturii, dorinţei gratuite de a gusta capodopere ale literaturii universale, impresiile de lectură consemnate de Radu Petrescu se constituie, volens-nolens, în expresii ale unor acte de cunoaştere.

,,Ce se vede“ mai exact (preluând titlul unuia dintre romanele sale) în aceste impresii de lectură? Mai întâi, convingerea privind desuetudinea unui procedeu sau, cel puţin, caracterul său previzibil, datorat demonetizării prin repetiţie, anume factorul declanşator al memoriei involuntare: ,,Schema pe care o presupuneam deci la Proust ieri, este, aşa cum o presupuneam: menţionarea accidentului prezent, evocarea momentului trecut.“[4]. Mai trebuie spus, de asemenea, că Radu Petrescu se opreşte în general, nu doar în lectura lui À la recherché…, ci în toate întâlnirile lui cu marea literatură, asupra acelor aspecte  pe care se poate grefa noutatea pe care el anticipează că o va aduce ca prozator. Mai toate observaţiile sale critice punctează diferenţe între ce au realizat predecesorii şi ce va reuşi el. Nu este, aşadar, de mirare că diaristul va contabiliza numeroase elemente compoziţionale perfectibile ale textelor parcurse. Nu îl satisface, spre exemplu, construcţia personajelor în Demonii lui Dostoievski: ,,Sfârşit Demonii. Structură falsă: un biet scelerat ca Stavroghin nu are cum susţine lumea pe care Dostoievski o învârteşte în jurul lui. Stâlpul este debil, ca şi bătrânul Karamazov, doar că pe acesta din urmă Dostoievski l-a pierdut repede din vedere în favoarea fiilor.“[5]. În Fraţii Karamazov, ,,Ivan, superficial făcut, decepţionează.“[6]. Ajuns la  Proust, Radu Petrescu află terenul pe care îşi construieşte o teorie interesantă despre personaj, obiecte şi idei, iar observaţiile pe care le face în legătură cu pasajele extrase din romancierul francez sunt în deplină consonanţă cu arta rafinată a evocării pe care o practică în Matei Iliescu. Principalul aspect care se impune inovat este, după scriitorul târgoviştean, raportul dintre universul exterior personajului şi lumea sa interioară, care, ameliorat, poate rezulta    într-o consubstanţialitate a decorului cu eroul, creându-se ceea ce el numeşte ,,himera“, acel fantomatic ,,personaj-idee“ (chiar astfel îi şi caracterizează pe Dora şi Matei însuşi prozatorul: ,,amândoi cresc atât de mult încât devin fantomatici“[7] – s.n.)  recurent în romanul său: ,,Madeleina lui, ori pavelele din curtea hotelului de Guermantes, zgomotul ciocnirii unei linguriţe de o farfurie şi şervetul cu care naratorul îşi şterge gura în biblioteca amfitrionilor nu sunt în ele însele Idei, himere, ci pretext pentru a evoca momente trecute.“[8]. Altfel spus, ceea ce pentru Proust reprezintă doar semne, vehicule de sens fără încărcătură simbolică în ele însele, fără autonomie spirituală, devine, la Radu Petrescu (potrivit firului propriei demonstraţii), o colecţie de ,,himere“, de ,,Idei“ care nu doar că sunt independente, ci ajung să formeze substanţa personajelor până la a se confunda cu ele. În definitiv, este vorba de un procedeu destul de simplu, cu efecte artistice notabile însă, pe care critica literară l-a semnalat în repetate rânduri la romancierul Radu Petrescu: cristalizarea portretelor personajelor prin elemente ale naturii, ale decorului, ale mediului înconjurător, ceea ce face din natură, printr-o neaşteptată resurecţie a viziunii romantice, o excelentă cutie de rezonanţă, cum observa Ion Simuţ: ,,Radu Petrescu acordă un rol mai mare descripţiei de peisaje, cu funcţie analitică (natura devine, la modul romantic, cel mai bun rezonator sufletesc), decât epicităţii şi conflictelor.“[9].

Atenţia acordată procedeului proustian al fluxului conştiinţei este fructificată, astfel, de Radu Petrescu, în îmbunătăţirea lui (cel puţin aceasta este convingerea diaristului). Lectura devine examenul noutăţii propriului text proiectat sau aflat în lucru. Citind, prozatorul român îşi poate confirma originalitatea şi legitimá postura de reformator al romanului autohton în materie de construcţie a personajelor: ,,Procedeul este, cum am spus, senzaţional – dacă verificarea îmi va arăta că Proust sau altcineva nu l-a folosit înaintea mea.“[10]. Diferenţa, ca plus valoric, aşa cum o vede Radu Petrescu, este marcată clar: ,,Romancierii de până la mine ştiau şi ei, bun înţeles, că eroii lor au simţuri, dar se mulţumeau de exemplu să indice că ei priveau un arbor sau o casă, fără să arate că, privite, arborele şi casa veneau să locuiască în ei, deveneau părţi constitutive din fiinţa lor, precum ştiau şi că sentimentul este o trăire, adică obscura conştiinţă a Ideilor, însă nu se îngrijeau deloc să arate Ideea în actul său de constituire, ori o făceau, ca Proust, într-un mod catedratic, separând elementele şi explicând modul lor de combinare[…]“[11]. Amator de subtilităţi, Radu Petrescu este, în scurtele sale dări de seamă despre romane româneşti şi universale, partizanul unei lumi ficţionale autarhice, trăind în ea însăşi, prin ea însăşi, tot mai independentă de real, întocmai cum visătoarele sale personaje vor face din sentimente şi din alteritatea care le suscită emoţia un melanj de contraste, amintiri, simboluri, sinestezii, reprezentări, într-un cuvânt, din ce în ce mai îndepărtate de substanţa concretă a realităţii din care îşi trag obârşia.

Regăsim, în rânduri ca acestea, judecăţi critice care nu doar semnalează stereotipiile, locurile comune, ci propun soluţii, aduc completări, explorează textele în aceeaşi zonă a nuanţărilor posibile, întrucât diaristul nu interpretează, ci se informează, se documentează pentru a-şi construi propria operă, ia contact cu modelele pentru a le depăşi, intenţie ambiţioasă, mărturisită fără modestie, cum sunt comunicate, de fapt, mai toate proiectele şi convingerile pline de entuziasm din jurnalul petrescian. Acelaşi Ricardo Piglia, din care am citat mai sus, aducea în discuţie o tendinţă pronunţată a scriitorilor de a corecta până la rescriere capodopere ale literaturii universale: ,,Otro elemento importante, me parece, en la lectura que hacen los escritoires es algo que una vez me dijo Manuel Puig y que me pareció muy revelador: «No puedo leer novellas de otros porque cuando las leo las corijo.». Esto es, la idea de que un libro nunca está terminado y de que uno siempre puede encontrar en él algo susceptible de ser modificado.“[12] (,,Un alt element important, mi se pare, în lectura pe care o practică scriitorii, este ceva ce odată Manuel Puig mi-a mărturisit şi mie mi s-a părut foarte elocvent: «Nu pot să citesc romanele altora fiindcă atunci când le citesc le corectez.» Ceea ce înseamnă că o carte nu este niciodată încheiată şi că mereu cineva poate găsi ceva susceptibil de a fi schimbat“). Pentru că obiectivul acestui discurs cvasicritic nu este iluminarea operei pentru ceilalţi, interpretarea în vederea valorificării mesajului estetic, ci o lectură-atelier, complementară actului creator, un demers interpretativ al cărui beneficiar este, în primul rând, autorul său. Opiniile pe care le emite despre literatură în general şi despre anumite texte în particular arată, însă, de departe un intelectual cu bună intuiţie a modului în care se articulează un text, a ,,semnificantului“ literar, dacă putem pune astfel problema în termenii saussurieni ai distincţiei între limbă şi cuvânt.  Iar interesul analitic pentru detaliu, pentru piesele componente ale mecanismului literar se concretizează într-o variantă mai laxă, mai puţin riguroasă de ,,critică estetică“[13], ţinând la mare cinste latura formală a textului, imanenţa sa.

De altfel, Radu Petrescu se arată foarte sceptic faţă de funcţia literaturii de a reprezenta realitatea şi îşi exprimă convingerea că, dimpotrivă, textul se cade a fi suficient sieşi, că miza şi prioritatea lecturii nu trebuie să fie realitatea extratextuală, ci discursul în sine, aşadar nu dorinţa de informare, ci barthesiana ,,plăcere a textului“: ,,Mulţi sunt curioşi şi cum e scrisă foaia mea, dar toţi sunt interesaţi (şi mă refer la cititorii de jurnal) despre ce se scrie, adică ce nu este aici, ci acolo, iar scriitorul rămâne pentru ei un soi de reporter.[…]. De aceea şi prefer pe aşa-zişii formalişti celor care oglindesc, formaliştii îşi dau cel puţin seama că scrisul nu e fotografie, nu reproduce nimic, este o activitate şi atâta tot; ceilalţi încurcă lucrurile – şi scriu prost.“[14]. Însemnările diaristului confirmă interesul arătat de romancierul Radu Petrescu pentru poematizare în detrimentul tramei, al factologiei, pentru evocarea plină de nuanţe a unei idile multifaţetate, interes remarcat, de altfel, deseori de critica literară (,,Radu Petrescu acordă un rol mai mare descripţiei de peisaje, cu funcţie analitică (…) decât epicităţii şi conflictelor.“[15], observa, cum deja am văzut, Ion Simuţ).

Cum mai toate pasajele de reflecţie despre celălalt funcţionează ca o oglindă în care putem distinge imaginea sinelui care le aşterne (cât de spontan este greu de apreciat) pe hârtie, ca în teoria lui Paul Ricoeur despre identitatea definită prin raportare la alteritate (formulată în studiul său filozofic de sinteză Sinele ca un altul[16]) s-ar părea că suntem îndreptăţiţi să vedem în Radu Petrescu-diaristul reflexia prozatorului fascinat de modul în care Textul poate deveni în sine o Lume. Sunt, de altfel, cunoscute opiniile critice mai noi care îl indică pe Radu Petrescu drept precursor al textualismului românesc, în prelungirea perceperii Şcolii de la Târgovişte ca ,,avatar“ al postmodernismului românesc. Aici este, credem, de găsit utilitatea studierii atente a acestor însemnări de lectură scriitoriceşti: în luminile pe care le pot arunca asupra operei de ficţiune, ca oglinzi, ca reflectări, fie şi imperfecte, ale concepţiei despre literatură a autorilor. Într-un eseu foarte cuprinzător, Poezie şi critică[17], Ştefan Augustin Doinaş, el însuşi personalitate literară polivalentă, poet, eseist, critic literar, insistă asupra unei activităţi critice implicite procesului de creaţie literară, melanj specific mai ales scriitorului modern, conştient de procedeele întrebuinţate, de artificiu, având o pronunţată conştiinţă metaliterară: ,,[…] literatura modernă (…) refuză ideea unui poet lipsit de luciditatea deplină a îndeletnicirii sale.[…] Istoria poeziei universale e marcată, de fapt, de prezenţă succesivă sau simultană a poetului-critic şi a criticului-poet. Cel dintâi e interesant prin exclusivismul său critic, cel de-al doilea, prin comprehensiunea sa poetică. La primul, ne place să ni se dezvăluie, cât mai adânc, sâmburele necategorial al personalităţii sale, întunericul sui-generis al originalităţii creatoare, descifrând jocul imprevizibil al preferinţelor şi repulsiilor[…]“[18].

Atent la cărţile altora şi mai ales la aspecte de stil, de formă, la ,,ingineria“ compoziţiei, romancierul emite opinii dintre cele mai diverse, într-o varietate de registre, între care predomină cel colocvial, dar din care nu lipseşte nici terminologia specifică, limbajul critic autentic. Părtinitor, iminent subiectiv, diaristul citeşte, interpretează şi notează cu acribie, făcând din lectură o activitate întemeietoare de conţinuturi noi. Merită explorată, de aceea, în continuare, în jurnalele lui Radu Petrescu şi ale altor scriitori-diarişti preocupaţi de condiţia literaturii, potenţialul însemnărilor de lectură de a se constitui în fragmente critice ad-hoc, într-o cvasicritică spontană, condusă de necesităţi interioare ca autoconfirmarea sau verificarea posibilităţii de a inova un gen literar.

 

Note:

[1] Nicolae Manolescu, Jurnalul ca machetă a existenţei, în România literară, nr. 34/ 2002, www.romlit.ro/jurnalul_ca_machet_a_a_existentei.html, |12 accesat: 2017|01

[2] Ibidem.

[3] Carlos Alfieri, El lector y la lectura del escritor. Entrevista con Ricardo Piglia, în La Jornada Semanal, nr. 551/2005, http://www.ellectorelalecturadelescritor.html, accesat: 2017|12|01.

[4] Radu Petrescu, Prizonier al provizoratului. Jurnal 1957-1960., Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 168-170.

[5] Ibidem, p. 448.

[6] Ibidem, p. 101.

[7] Ibidem, p. 237.

[8] Radu Petrescu, Prizonier al provizoratului. Jurnal 1957-1970., ed. cit., p. 169.

[9] Ion Simuţ, O iubire de altădată, în România literară, nr. 28/ 2007, http://www.romlit.ro/o_iubire_de_altadat.html, accesat: 2017|12|02.

[10] Radu Petrescu, Prizonier al provizoratului. Jurnal 1957-1970, ed. cit., p. 168.

[11] Ibidem, p. 238.

[12] Carlos Alfieri, El lector y la lectura del escritor. Entrevista con Ricardo Piglia, în La Jornada Semanal, nr. 551/2005, http://www.ellectorelalecturadelescritor.html, accesat: 2017|12|01.

[13] Vezi Adrian Marino, Introducere în critica literară, Craiova, Editura Aius, 2007, pp. 132-137.

[14] Radu Petrescu, Prizonier al provizoratului. Jurnal 1957-1970,  ed. cit., pp. 47-48.

[15] Ion Simuţ, O iubire de altădată, în România literară, nr. 28/ 2007, http://www.romlit.ro/o_iubire_de_altadat.html, accesat: 2017|12|02.

[16] Paul Ricoeur, Sinele ca un altul, Bucureşti, Editura Spandugino, 2016.

[17] Ştefan Aug, Doinaş, Poezie şi critică, în vol. Lampa lui Diogene, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970, pp. 235-243.

[18] Ibidem, pp. 235-236.

 

 

SORIN-MARIAN IAGĂRU-DINA
Drd. în cadrul Universității din București

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.