Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Dialoguri și meditații metafizice despre literatură, muzică și artele plastice- Mihail Diaconescu

Motto: Scrisul nu este numai o chestiune de vocație, o artă greu de explicat, inefabilă, o mărturisire necesară, cum s-a spus, ci și un act de voință aspră, mereu reluat. El presupune atribute ale personalității care sunt de ordin extraintelectual și extraliterar: îndârjire, putere de muncă, o bună organizare a etapelor unor proiecte, experiență, convingere neabătută că este necesar să afirmi ce te preocupă, capacitatea unei minime evaluări autocritice și obiective, inclusiv tăria sufletească de a admite că unele dintre lucrurile asupra cărora ai stăruit lungi perioade de timp n-au ieșit așa cum ți-ai fi dorit. În definitiv însă, o astfel de stare este trăită nu numai de un scriitor, oricine și oricum ar fi el, ci și de oricare dintre semenii noștri angajați într-un proiect. Lumea se îmbunătățește, se înfrumusețează și se spiritualizează prin contribuțiile creatoare ale fiecărei persoane în parte și ale oamenilor de pretutindeni, laolaltă. De aceea, teologia  morală și antropologia creștină ortodoxă afirmă că lumea întreagă se ameliorează evolutiv și se spiritualizează prin om, care este preot al creației.  Cred că e bine ca măcar uneori, atunci când se așează la masa de lucru, în fața paginii albe, un scriitor- oricum ar fi el-  să-și amintească de imensa lui responsabilitate ca preot pe pământ al creației divine (Mihail Diaconescu).

Acum mai mulți ani, pe vremea în care încă eram un novice în tot ceea ce ține de istoria culturii, istorie culturală, cultură și civilizație, precum și alte concepte cum sunt viață cotidiană, modele culturale, microistorie etc., căutam cu frenezie să le înțeleg, să le pot simți, recunoaște, caracteriza, eticheta și  arhiva în așa manieră încât să nu mai aibă secrete pentru mine. Nu am ajuns încă, din fericire, să realizez acest deziderat mai vechi. Cele pe care mi le-am însușit din cercetarea istoriei, a literaturii și a altor discipline cu care istoria se mai unește adesea mi-au permis să adâncesc misterul și să sporesc fascinația. Mai târziu am devenit și mai interesat de asocierea dintre cercetarea istoriei și cea a emoțiilor; am ajuns să privesc cercetarea prezentului oamenilor care au trăit în trecut, așa cum admirabil preciza într-un discurs istoricul Ioan Aurel Pop, cu alți și alți ochi, neuitând vreodată să țin cont de faptul că toate faptele își au originea în acțiunile umane, la baza cărora stau mereu și mereu emoții.

Fără doar și poate, de opera scriitorului Mihail Diaconescu mă leagă emoțiile. Mihail Diaconescu nu cântă, nu este muzician. Chiar dacă unul dintre marile sale romane, ”Marele Cântec” este scris pentru a prezenta publicului figura lui Ioan Căianu-Walachus, cel ale cărui compoziții muzicale se mai pot asculta și astăzi pe scenele lumii (poate cea mai cunoscută de noi fiind înregistrarea datorată lui Doru Popovici). Mihail Diaconescu are atâta putere de a emoționa prin scrisul său încât îți poate împărți felul în care te raportezi la tine însuți, la istorie, literatură, la ceilalți în înainte și după lecturarea scrierilor sale. Cărțile sale pot fi citite și recitite după o perioadă de timp tocmai pentru a le descoperi sensuri și idei neobservate înainte. Prezentul studiu va face referire la unul dintre volumele sale recente, Dialoguri și meditații metafizice despre literatură, muzică și artele plastice, apărut în anul 2015 la Editura Gutenberg, București și pentru că ne permite să facem călătorii scurte în universul întregii opere diaconesciene.  Nu întâmplător am menționat înainte curentele de istorie culturală, care fac trimit către antropologie și care își propun o cercetare pluridisciplinară a istoriei. Pe prima copertă a cărții este prezentat desenul lui Alexandru Bercaru intitulat Meditația, după un model aparținând lui Cesare Ripa- o xilogravură apărută în Padova începutului de secol XVII. Aici mediația își găsește surse în poezie, teologie, filosofie, logică și literatură. Volumul cuprinde 13 interviuri luate în timp scriitorului de către oameni de cultură români, având diferite preocupări intelectuale, precum și un studiu care abordează critic viziunea lui Eugen Lovinescu despre literatură, cultură și relațiile dintre cele două.

Interviurile publicate aici sunt o sursă aproape inepuizabilă de cultură și oferă cititorului mai multe înțelesuri, sensuri și idei despre rostul omului. Sunt dialoguri care relevă elemente noi din istoria scrierii unor romane care au făcut la rândul lor istorie: Marele Cântec, amintit mai sus, Speranța– roman care aduce în lumină actul sacru al unirii de la 1859, împreună cu câteva figuri istorice ale momentului (Grigore Alexandru Ghica al X-lea, Dionisie Romano, arhimandritul Iosafat Snagoveanul) și despre care Mihail Diaconescu, menționează, printre altele:

Vă atrag respectuos atenția că, în conformitate cu teologia morală ortodoxă, speranța este alături de credință și dragoste, una dintre sublimele virtuți creștine. Ele sunt numite teologice, în sensul că sunt puse în om de Dumnezeu însuși.

De asemenea, în dialogurile metafizice descoperim detalii despre romanul Sacrificiul, o operă închinată spiritului românesc care a făurit marea unire de acum un veac; regăsim referiri în dialoguri la memoria afectivă, la sublim, la rolul metafizic al arhitecturii, desenului și a gravurii (ilustrat admirabil în lucrarea Lainici. Capodoperă a artei românești și europene,  în care autorul creează și un portret cu valențe nepieritoare genialului Grigore Popescu-Muscel) ; descoperim prezentări lucide și argumentate cu privire la rostul culturii, la nevoia de identitate culturală într-un context european, despre nevoia de sacru si sublim. Despre scrierile lui Mihail Diaconescu s-a scris că ele reprezintă un concept unitar: fenomenologia epică a spiritualității românești.

Pus cumva în situația de a înțelege ce separă cultura de civilizație, acum mai multă vreme, mergând pe urmele explicațiilor lui Norbert Elias, valabile, în special, pentru situația Germaniei în sec. al XIX-lea, căutând modelele culturale ale Țării Românești în sec. al XVIII-lea, m-am întrebat și eu: ce este/ce era specific românesc? Care este acel element de unicitate care ne diferenția în raport cu ceilalți? O perioadă de timp mi-a fost imposibil să îl identific, să îl descopăr în sursele istorice. Oamenii interacționează unii cu alții, influențele sunt continue și granițele culturale inexistente. Studiind fenomenele excepționale ale acelor vremuri (incendii, inundații, cutremure, epidemii etc.) am găsit însă ceva ce m-a făcut să înțeleg că raportarea la sacru poate fi acel element căutat. Românul obișnuit își construia viața în jurul bisericii și în jurul lui Dumnezeu. Evenimentele au loc în postul…, în ziua sfântului…; ele se întâmplă din cauza păcatelor oamenilor. Salvarea poate veni doar prin mila Domnului. Chiar și în ”mai modernul” secol al XIX-lea, precizarea zilelor când au loc unele evenimente excepționale este însoțită de corespondentul său religios. Prin urmare, încă de atunci, am considerat că dacă îl scoți pe Dumnezeu și Biserica Ortodoxă din istoria românilor, atunci nu mai poți vorbi nici de români, nici de o istorie bazată pe toți pilonii ei fundamentali.

Și cu ce bucurie am devorat mai târziu acele pagini din cărțile lui Mihail Diaconescu care descriau aceste legături spirituale românești (extraordinare, de altfel, sunt portretele oamenilor bisericii din romanul Sacrificiul). Întrebat în unul dintre interviuri despre existența unei chei pentru a înțelege romanele sale, Mihail Diaconescu răspunde:

Cine vrea să înțeleagă în profunzime cele zece romane semnate de mine, despre care eu spun că formează fenomenologia epică a spiritualității române este obligat să pornească  nu numai de la lectura lor integrală, ci și de la teologia dogmatică ortodoxă, în special de la scrierile părintelui Dumitru Stăniloae, pe care am avut bucuria să-l cunosc personal, ale lui Nichifor Crainic, care pentru mine este un model literar, civic și moral sublim, ale marelui savant patrolog Ioan G. Coman, dar și de la convingerile care susțin și orientează  scrierile lui Hegel,  Fichte, Schelling, Schleiermacher și Brentano. Scrierile acestor mari personalități ale culturii române și germane mi-au oferit temeiuri pentru aspirațiile mele epice, teoretico-estetice și istorico-literare, dedicate raporturilor dintre fenomen și esență.

(…) Altfel spus, esența spiritualității românești, ca îmbinare de eroic, tragic, moral, sacru, misionar și sublim impune în mod necesar ca romanele care o evocă  să fie concepute și realizate sub forma unor parabole epice de mari proporții.

Demne de remarcat sunt și paginile dedicate de scriitor rolului istoriei atât ca fundament al societății umane, cât și sursă documentară fără de care romanele sale nu ar fi fost posibile. Evocând personalitatea lui Grigore Alexandru Ghica al X-lea, eroul romanului Speranța, Mihail Diaconescu reiterează ideea conform căreia istoria este o manifestare a memoriei individuale și colective.

Intervievat de Rodica Lăzărescu  despre cult, cultură și câteva dintre lucrările sale, dintre care sunt amintite Istoria Literaturii Dacoromane,  ca model care să ilustreze metoda folosită în scrierea sa (un alt exemplu al pluridisciplinarității cercetării istorice) și mai ales Depărtarea și timpul,  roman care evocă figura lui Dionysius Exiguus (prezentat în anii săi de tinerețe), Mihail Diaconescu consideră că pentru el să fie considerat datorită scrierilor sale un apologet al ortodoxiei este o datorie intelectuală și morală. Aceste convingeri au stat și la baza elaborării lucrărilor monumentale intitulate Prelegeri de estetica Ortodoxiei și Teologia ortodoxă și arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii.   Mihail Diaconescu subliniază:

Este evident faptul că orice autentic act de cultură este realizat ca expresie a cultului religios. Relația cult-cultură fundamentează toate realizările artistice, științifice, filosofice și morale din istoria umanității. Ceea ce unii autori produc în afara acestei relații este pseudocultură, subcultură, anticultură, noncultură. Fără dimensiune spirituală, cultura nu poate exista.

Demne de remarcat sunt și paginile de interviu care analizează problema identității; sunt aici referiri la individual și colectiv, la ce reprezintă persoana, plecând mai ales de la cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu. Tot astfel, Mihail Diaconescu analizează și identitatea colectivă, precum și criza de identitate, felurile în care se manifestă și problemele pe care un asemenea fenomen le poate reprezenta pentru istoria unei națiuni. Despre identitatea persoanei ca evoluție, Mihail Diaconescu precizează:

Întrebarea fundamentală la care este chemată să răspundă problema pe care o numim identitatea personală este legată de modul cum ne apare un om într-un anume moment, dar și de-a lungul timpului. Este omul aceeași persoană? Sau e vorba de persoane diferite, devenite astfel odată cu vârsta, sub acțiunea unor determinări fiziologice, sociale, intelectuale, religioase, istorice, morale, valorice, profesionale, politice etc. De ce o persoană supraviețuiește atâtor schimbări (atâtor noi și noi provocări și determinări)  rămânând totuși ea însăși, păstrându-și identitatea? Dar și-o păstrează?

Fără putință de tăgada fiecare pagină de interviu cu răspunsurile lui Mihail Diaconescu se transformă într-o veritabilă sursă de modele de cercetare interdisciplinară a omului în evoluția sa istorică.  A românului și a românității, mai ales. În căutarea esenței acesteia, Mihail Diaconescu a găsit-o în îmbinarea amintită mai sus între  eroic, tragic, moral, sacru, misionar și sublim.

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.