Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Literatură şi document: valenţele etice şi estetice ale recuperării cărţilor ,,de sertar“ după 1989

În primul volum al trepidantului Jurnal al unui jurnalist fără jurnal, Ion D. Sîrbu face, în stilul său caustic, dar lucid de a chema absurdul la ordine, o remarcă plastică şi foarte adecvată realităţii vremii: ,,[…] trebuie înfiinţată o disciplină juridică nouă! Victimologia. Opusă criminologiei. În criminologie se încerca depistarea, dovedirea şi pedepsirea criminalului ce se ascundea. În viitoarea victimologie, vor trebui depistate şi «pedepsite» victimele. Care se ascund. Care tac. Care, de frică, refuză să se autodenunţe. Trăim o epocă sucită: criminalii se cunosc: ei se plimbă pe stradă, ascultă muzică, îşi promovează copiii, ajung onorabili pensionari. În schimb victimele lor? Cine-i mai ştie, cine-i mai caută, cine-i mai numără?“[1].

Rândurile pe care le-am citat avertizează asupra unei anomalii, asupra unei răsturnări a ordinii fireşti, (tot un soi de ,,eră a ticăloşilor“) dar mai cu seamă asupra lipsei de reacţie şi de vizibilitate a victimelor care suferă în tăcere abuzurile puterii, girând-o indirect, prin adaptarea la situaţie. Desigur că observaţiile lui Candid, un alter-ego al autorului, sunt formulate în cheie ironică, dar ele rămân relevante pentru optica lui Ion D. Sîrbu privind necesitatea imperioasă a disidenţei. Raţiunea sa de a scrie jurnal aceasta pare a fi: să dea un răspuns cât mai vehement, mai lucid şi mai incisiv nonsensului care îi încadrează existenţa. Împotriva acestui frame grotesc individul trebuie să se revolte,     afirmându-şi pregnant identitatea şi evitând în acest fel contopirea cu fundalul pe care se mişcă.

Volumul întâi din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal a apărut, într-o primă ediţie, în 1991, postum, într-o societate românească recent ieşită de sub comunism. Autorul a anticipat că drumul cărţii sale către public avea să fie anevoios. Momentul marii întâlniri a operei cu cititorul, care este, în fond, sensul în sine al literaturii, plutea în incertitudine, într-un viitor nedeterminat. Cu atât mai admirabilă şi mai pasionantă devine asiduitatea confesiunii, frenezia ei, cuceritoare atât prin intensitate, cât şi prin dimensiuni. Această disponibilitate a lui Ion D. Sîrbu de ,,a vorbi în pustiu“, de a lansa reflecţii pentru o aşteptată, dar nedefinită posteritate, a fost remarcat, între alţii, de Alex Ştefănescu într-un articol din România literară: ,,Jurnalul […] este un strălucit spectacol de idei desfăşurat în faţa unei săli goale. Este greu de înţeles ce anume l-a determinat pe scriitor să cheltuiască atâta din fiinţa lui pentru a provoca şi a seduce, în condiţiile în care ştia că nu va avea nici măcar un spectator.“[2]. Refuzul compromisului, credinţa că trebuie spus totul, fără echivoc l-au împiedicat pe Ion D. Sîrbu să practice acea soluţie de ,,minim compromis estetic“, în sens slab, despre care vorbeşte Dan Lungu în studiul său, Construcţia identităţii într-o societate totalitară[3]. Fermitatea a plătit-o cu preţul izolării şi al amânării perpetue în ce priveşte publicarea unor cărţi ca Jurnalul… sau Adio, Europa!. ,,Dacă scriam şi eu, notează I. D. Sîrbu cu ironie amară, un roman «cel mai urât dintre pămînteni» puteam acum, pe şest, să cumpăr o criptă de marmoră italiană.“ (citat de Dan C. Mihăilescu în Literatura română în postceauşism[4]).

Am adus în discuţie cazul dramatic şi binecunoscut al lui Ion D. Sîrbu fiindcă el reflectă cel mai bine poziţia de forţă a scriitorului pentru care atitudinea critică faţă de regim trebuie să rămână transparentă în operă. Nici evazionismul sau exilul interior, cale aleasă de prozatorii Şcolii de la Târgovişte (Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu ş.a.), nici scrisul aluziv, practicat de unii prozatori din generaţiile ’70 şi ’80 nu l-au convins pe ,,jurnalistul fără jurnal“ să renunţe la expresia directă, în care învelişul anecdotic sau aforistic face mesajul şi mai puternic. Alături de un Nicolae Steinhardt cu al său Jurnal al fericirii sau de Lucian Blaga cu Luntrea lui Caron,          Ion D. Sîrbu este unul dintre scriitorii nevoiţi să spere într-un demers recuperator al posterităţii, ca formă de justiţie. Acesta este, în fapt, destinul a ceea ce s-a numit, generic, ,,literatură de sertar“. Cărţile scrise în timpul unui regim totalitar opresiv, a căror publicare a fost împiedicată de cenzură, au rămas, uneori la propriu, în sertar (cazul, de pildă, al lui Vintilă Horia, al cărui manuscris a fost descoperit de fiica scriiitorului după decenii într-un…sertar!).

Este esenţial să aducem în discuţie, referindu-ne la textele scrise sub comunism şi  nepublicate, conceptul de valoare estetică. Memorialistul, cel pentru care comunismul nu este doar regimul sub care scrie, ci tema în sine a tot ceea ce scrie,  determinându-i şi condiţionându-i inevitabil profesia şi viaţa, lasă posterităţii o operă în care există cel puţin o certitudine: valoarea documentară. Fiindcă experienţele personale relatate în confesiuni au mai toate atingere cu datele obiective ale realului. Intimitatea este infuzată de social şi de aceea jurnalele şi memoriile sunt de interes pentru cei ce vor să înţeleagă, urmărind lucrurile mai ales cu ochi de istoric, sociolog, antropolog, cum suferă şi cum rezistă fiinţa umană sub dictatură. Ce aduce, însă, literaturii de sertar validarea estetică, din partea criticii literare? Există, în cărţile respective, câteva teme recurente, care le fac de nepublicat în epocă şi care iradiază dintr-un punct central şi totodată ubicuu: opresiunea. Fără îndoială că experienţele relatate îşi păstrează, fiecare, individualitatea, fiind vorba, în definitiv, de secvenţe autobiografice. Totuşi, un fond comun al lor poate fi identificat şi el stă în presiunea realului, care invadează intimitatea. Ceea ce se scrie în perioada ceauşistă şi nu poate fi dat spre tipărire  este reacţia fiecăruia la această presiune. Cu cât ea se detaşează în mai mare măsură de fondul comun de reprezentări standard ale realităţii obiective care umplu paginile manuscriselor vremii, cu cât autorul pune mai mult în formă literară faptul brut, fie el biografic sau nu, cu atât cresc şansele ca textele cu pricina să se impună estetic şi, cu trecerea vremii, să se clasicizeze, să intre în canon. În lucrarea sa, Literatura română sub comunism, Eugen Negrici remarca amplitudinea modestă a recuperărilor şi restructurării canonului literar românesc după 1989: ,,Anunţată în toate revistele literare, Campania de revizuiri de la începutul anilor ’90 ameninţa să fie un uragan primenitor. Ea a ajuns, uluitor de repede, un vânticel care frânge cîteva biete crengi uscate de mult.“[5]. Criticul oferă, astfel, o altă perspectivă, mizând pe o anumită doză de indiferenţă din partea posterităţii faţă de drama scriitorilor cenzuraţi în regimul ceauşist. Automatismele şi inerţia existente în mediul şcolar ar fi limitat, în viziunea lui Eugen Negrici, demersul recuperator la minime intervenţii în manualele şcolare. Ar fi, într-adevăr, interesantă şi o analiză sociologică asupra literaturii de sertar după Revoluţia din 1989: cât şi ce au publicat editurile? Ce cărţi s-au reeditat? Cât s-a modificat, prin acţiunea de legitimare a instituţiilor cu autoritate (mediul universitar, academic) canonul?

Refractat în conştiinţa intelectualilor persecutaţi, sub diferite forme, de regim, realul, cu distopiile sale orwelliene, este perceput şi confruntat cu valorile, orizontul şi cultura fiecăruia. Dacă această confruntare este scrisă cu talent, ceea ce presupune stil, nu mistificarea faptelor, ci distanţarea critică, stilul ca abatere, ca ecart, cum spune Jean Starobinski, atunci cartea dobândeşte valoare literară. Am adus în discuţie încă de la începutul lucrării cazul lui Ion D. Sîrbu din două motive. Primul: Jurnalul unui jurnalist… este o astfel de carte. Vitregia contextului social-politic în care se scrie este epicentrul, punctul din care iradiază un corolar bogat de reflecţii despre literatură, filozofie, impresii de lectură foarte valoroase, consideraţii despre condiţia scriitorului în epocă (şi în general). Densitatea ideilor, dincolo de cea a lucidităţii şi a sentimentului general de suferinţă, este cuceritoare. Personajele, unele fictive, altele reale (ca ,,divina mea prietenă“, Eta Boeriu, M. S.- Marin Sorescu, etc.), sunt pretext pentru meditaţie continuă şi permanent revigora(n)tă. Esteticul se ataşează eticului, discursului moral prin aforism, prin anecdotă, prin stilul prompt, exact şi surprinzător totodată al confesiunii.

Cel de-al doilea motiv pentru care am recurs la acest exemplu îl constituie poziţia critică pe care Ion D. Sîrbu o afirmă explicit şi repetat în Jurnalul unui jurnalist…cu privire la colegii săi scriitori care s-au salvat practicând minimul compromis. El se arată deseori iritat de  strategiile discursului literar aluziv, cititul printre rînduri (,,P. S. Generaţia mea – nota bene – a inventat cititul mut, printre rânduri, şi e pe cale să breveteze o formulă ultramodernă: anticititul“[6]). Sunt puţini scriitorii români de un asemenea talent care au consimţit să îşi lase destinul cărţilor şi consacrarea în seama posterităţii. Probabil de aceea, după 1989, editorii au avut de recuperat aproape exclusiv literatura sociopolitică, mărturii din universul concentraţionar, fiindcă scriitorii notorii, consacraţi, îşi luaseră, dinainte de Revoluţie,  prin texte de compromis, articole măgulitoare pentru putere sau, dimpotrivă, prin iscusinţa practicării unui scris evazionist sau aluziv, libertatea de a publica marile lor opere.

Pentru destinul scrierilor de sertar, esenţial a fost în ce măsură autorul a asigurat discursului autonomia estetică. Autenticitatea relatării autobiografice trebuie dublată de stilul ca ecart, ca abatere de la rutina şi, de la un punct, standardizarea reprezentărilor contextului social-politic, prin înscrierea faptelor brute într-un cod literar, prin recursul la metaforă, la aforism, la alegorie, la figurile retorice şi de gândire care intelectualizează realul, păstrând însă transparenţa atitudinii critice. Scrierile lui         Ion D. Sîrbu, ca  Jurnalul unui jurnalist fără jurnal sau Adio, Europa! se pot citi cu interes inclusiv de cititorii mai puţin preocupaţi să pătrundă imaginea distopică a regimului comunist, întrucât valoarea documentară coexistă cu cea literară. Dincolo de un parcurs biografic şi de un moment istoric, Ion D. Sîrbu (şi, desigur, lui i se mai pot adăuga numele altor prozatori cărora timpul le-a confirmat valoarea, ca Nicolae Steinhardt şi nu numai) lasă posterităţii, prin cărţile sale, o ,,siluetă spirituală“, o conştiinţă, cum el însuşi se exprimă în volumul al doilea al Jurnalului…: ,,Îmi ascund scrierile, îmi ascund gândurile, îmi ascund automat vorbirea.[…]. Dar dacă voi reuşi să mor discret şi anonim, după ce numele meu (şi unele scrieri ale mele) vor fi reabilitate, cineva care va avea răbdarea să parcurgă toate etapele ascunse în articolele (1940-1946), jurnalele, manuscrisele mele de sertar – poate acela să reuşească a-mi desena trista şi penibila mea siluetă spirituală“[7].

Probabil că, în definitiv, putem considera ca factor decisiv în numărul redus de apariţii editoriale din categoria literaturii de sertar după 1989 relaţia marilor scriitori români postbelici cu ideea de compromis şi reticenţa faţă de o revanşă postumă, amânată. Nu este mai puţin adevărat că se pot căuta cauze, cum procedează Eugen Negrici şi Gheorghe Grigurcu, în inerţia mediului şcolar, chiar şi academic, prea puţin deschise restructurării ierarhiilor şi canonului.  Puţini au fost, cu toate acestea, prozatorii care şi-au refuzat împlinirea antumă desăvârşită a carierei lor literare. Cei ce au ales această cale ocolită, ca prinţul lui Macedonski în drumul către Mecca, şi au adăugat fidelităţii faţă de real calităţile unui discurs literar exuberant şi substanţial, s-au impus şi au fost reabilitaţi de istoria literară, în cadrul unui demers recuperator mai larg care trebuie continuat şi care ne mai poate încă oferi, credem, noi revelaţii.

 

SORIN-MARIAN IAGĂRU-DINA

Drd. în cadrul Universității din București

 

[1] Ion D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1991, vol. I, p. 19-20.

[2] Alex Ştefănescu, La o nouă lectură: I. D. Sîrbu, în România literară, nr. 26, 1999.

[3] Dan Lungu, Construcţia identităţii într-o societate totalitară O cercetare sociologică asupra scriitorilor, Iaşi, Editura Universitatea Al. I. Cuza, 2013

[4] Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism, I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 181.

[5] Eugen Negrici, Literatura romînă sub communism, vol. I, Bucureşti, Editura Fundaţia Pro, 2002, p. 6.

[6] I. D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed, cit., vol. I, p. 25.

[7] I. D. Sîrbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, ed. cit., p. 331.

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.