Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Evenimente excepționale în Țara Românească (1750-1850)

Hrana, îmbrăcămintea, distracţiile sunt elemente definitorii ale cotidianului Ţării Româneşti de-a lungul perioadei analizate în prezenta lucrare. O componentă esenţială a excepţionalului este reprezentată de fenomenele care perturbă cotidianul prin violenţa lor şi prin schimbările pe care le produc la nivel social.  În perioada 1750-1850,  principatul  Ţării Româneşti, teritoriu uşor pretabil unei istorii anarhice[1], este, rând pe rând, supus  mai multor categorii de nenorociri sociale: războaie, invazii militare, operaţiuni de jaf, răzmeriţe; evenimente naturale extreme (seceta, inundaţiile, cutremurele de pământ, invaziile de lăcuste); epidemii şi epizootii; precum şi incendii, destul de numeroase în mediul urban.

Nu ne propunem nici măcar să amintim aici numeroasele războaie, incursiuni de jaf sau revolte care au avut loc în Ţara Românească pe parcursul perioadei amintite mai sus. Ele au fost descrise, analizate şi importanţa lor verificată în timp de lucrările apărute în ultimul secol şi jumătate. În Ţara Românească evenimentele politice interne s-au suprapus unei suite de dezastre naturale (cutremure, inundaţii), incendii, incursiuni de jaf şi războaie ( precum cel  ruso-turc desfăşurat între ani 1806-1812) ce au culminat cu epidemia de ciumă izbucnită la începutul domniei lui Caragea, imediat după pacea de la Bucureşti din 1812.

Toate aceste situaţii neobişnuite reprezentau tot atâtea motive de nelinişte pentru locuitorii Ţării Româneşti care nu şi le puteau explica şi care astfel contribuiau la starea de panică generală. Fiecare dintre categoriile de evenimente deosebite enumerate mai sus acţionau în mod diferit asupra mediului social românesc, fără a putea nega legăturile dintre ele şi efectele produse. Astfel că, probleme serioase privind regimul alimentar al populaţiei erau generate atât de activităţile de natură militară (jafuri sau războaie), cât şi de acţiunile neprevăzute ale naturii (secete, inundaţii, invazii de lăcuste). Cutremurele de pământ şi incendiile afectau în primul rând locuinţele locuitorilor, în timp ce bolile frecvente ameninţau însăşi existenţa proprietarilor lor. Importanţa acestor manifestări neobişnuite este reliefată de numeroasele însemnări pe cărţi vechi sau pe manuscrise[2], precum şi de menţionările lor în cronicile vremii.

Populaţia nu ştia cum să reacţioneze în faţa acestor provocări ale vieţii care scăpau percepţiei ei cotidiene. Trăsătura comună era panica, lipsa culturii şi a educaţiei fiind principalele motive pentru care evenimentele deosebite erau atât de şocante şi provocau urmări atât de grave. Lipsa de coordonare a aparatului de stat, întovărăşită de simplitatea cunoştinţelor populaţiei despre cauzele reale ale dezastrelor naturale, dar şi a modului eficient de a le combate efectele, au generat de multe ori pagube de două ori mai mari decât cele produse de situaţia neobişnuită.

Spre exemplu, în raportul semnat de I. Cătuneanu şi adresat de Ocârmuirea judeţului Argeş Vorniciei din lăuntru a Ţării Româneşti este descris un cutremur care a avut loc în judeţul Argeş la 18 februarie 1832:

În urma raporturilor ce au primit ocârmuirea de la suptocârmuitoru plaiului Aref  şi al plăşii Topologului dintr-acest judeţ, coprinzătoarea că despre munţii Carpaţi începând un urlet cu grozave cutremure neîncetat ziua şi noaptea s-au întins cu asemenea tărie până în apa Topologului şi multe biserici şi ziduri crăpând, lăcuitorii spăimântaţi,  să nu cază colibele pă dânşii  şi alte primejdioase izvodiri închipuind,  lăcuind afară prin curţile lor cu focuri, iar ocârmuirea nu au încetat a-i mângâia şi a le depărta asemenea bănuieli cu cuvânt că mărimea frigului şi a gerului au izvorât cutremurele. Dar pentru că încă de la 7 ale următorului s-au ivit aceste grozave clătiri în partea locului şi până astăzi nu au încetat, după datorie, cu toată plecăciunea, se face cunoscut aceasta cinstitei Marii Vornicii.

(Rezoluţia Vorniciei): „Să se facă răspuns a înştiinţa şi de acum înainte dă să va mai întâmpla, încurajarisând pă locuitorii din partea locului a să muta pân casele lor”[3].

Însemnările[4] despre cutremurele din spaţiul românesc între anii 1700-1850 depăşesc câteva sute, însă numai o parte dintre evenimentele la care se referă acestea au fost foarte puternice, stârnind groaza populaţiei, mai ales din cauza replicilor numeroase. În exemplul de mai sus, frica simţită de oameni în faţa naturii dezlănţuite este alimentată şi de lipsa de pricepere a funcţionarilor statului care aveau tot atât habar despre cutremure ca şi populaţia îngrozită.

Cutremurele cu intensitate ridicată pot fi uşor deduse datorită însemnărilor numeroase care le certifică existenţa şi care au provenienţe diferite. Astfel, un prim exemplu este reprezentat de cutremurul din  14 octombrie 1802[5] pentru care Ilie Corfus a cules nu mai puţin de 24 de însemnări din Suceava, Sângeri, Târnăuca,  Chişinău, Iaşi, Bucureşti, Coteşti, Focşani, Dealu şi Târgu-Jiu. Din studierea acestor însemnări aflăm că acest cutremur a avut loc la ora şapte dimineaţa, afectând îndeosebi casele boiereşti şi bisericile –  biserica Colţea din Bucureşti, înregistrându-se mai mulţi morţi pe întreg teritoriul Ţării Româneşti. Iată, pentru a exemplifica, una dintre mărturiile cele mai complexe aparţinând unui oarecare Constantin:

La leat 1802, octomvrie 14, în zioa de Vinerea Mare, la 7 cesuri din zi, s-au cutremurat pământul foarte înfricoşat, cât şi tâmpla sfintei mânăstiri Aninoasei s-au ruptu de amândoo părţile cât băgai mâna. Şi pe alte locuri multe biserici şi case s-au sfărâmat până şi Colţea din Bucureşti şi alte case multe, mari şi mici în Bucureşti şi în toate oraşile cele di prinprejuriu din Ţara Rumânească şi Nemţească, cât acest rând de oameni n-au pomenit aşa cutremur înfricoşat. Şi tot într-acest an s-au mai cutremurat, martie în 21, într-o sâmbătă seara ca la un ceas din noapte, în postul cel mare. Şi am scris eu şi cine va citi să aibă a mă pomeni. Costandin[6].

Un alt mare cutremur a avut loc în noaptea de 13 spre 14 noiembrie 1829 la 11 seara[7], însemnările înregistrând şi câteva dintre replicile sale, survenite în dimineaţa zilei următoare. Puternicul cutremur a afectat întreg spaţiul românesc, după cum o dovedesc mărturii din Oradea, Păuleşti, Braşov, Iaşi, Bucureşti, Craiova, etc.  Acest eveniment este atestat şi de mărturia dascălului Dumitru, mărturie consemnată pe un exemplar din Cazaniile tipărite la Râmnic în anul 1748, lucrare aflată în prezent în posesia Muzeului Olteniei din Craiova:

Să ştiţi fraţilor preoţilor că la leat 1829 au fost ciumă mare care…şi-au fost şi cutremur mare când s-au tras clopotul. S-au cutremurat pământul la acelaşi an la noiemvrie 13 la zece ceasuri din noapte…însemn ca să se ştie. Dumitru dascălu[8].

Nouă ani mai târziu, în 1838, în noaptea de 11 spre 12 ianuarie, între orele 3-5 dimineaţa, a avut loc un cutremur de pământ cu o intensitate destul de mare[9], soldat cu distrugerea sau avarierea mai multor construcţii, dintre care amintim surparea zidului hanului Sf. Gheorghe cel Nou din Bucureşti[10]. Cutremurul a fost simţit atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, însemnări diferite de cele enunţate până acum fiind consemnate pe cărţile vechi din colecţia muzeului Olteniei, după cum urmează:

Când s-au cutremurat pământul 1838 dechemvrie? 11 la 3 ceasuri şi jumătate din noapte într-o marţi seara şi la zioa aceea a fost…şi cine va citi şi va pomeni pre mine păcătosul…duhovnicul ot sf…[11]

 Aceasta însemnez pentru astă judecată de s-au cutremurat pământu în luna lui ghenarie 11 adică în unsprezece zile la 4 ceasuri din noapte la anu cu leatu 1838. Popa Badea ot Breasta[12].

Însă nu numai cutremurele erau cele care agitau populaţia Ţării Româneşti. În aceeaşi măsură, incendiile, extrem de grav resimţite în spaţiul urban, puteau provoca pagube serioase, inclusiv umane. Dintre mărturiile care ni s-au păstrat, putem afirma că incendiile din Ţara Românească au distrus, printre altele, Târgul cel Învelit de la hanul lui Şerban Vodă până la Târgul Cucului pe data de 16 august 1804[13], Târgul din Năuntru, cu prăvălii şi 1900 de case în 28 august 1804[14], Podul Belicului cu cinci sute de case pe 23 aprilie 1823, în ziua de Sf. Gheorghe[15] etc.

Şi în însemnările lui Grigore Andronescu găsim relatări despre incendiile din capitala Ţării Româneşti (15 iulie 1823[16], 14 august 1825[17], 12 mai 1832[18], 27 august 1834[19]). Cu siguranţă însă, cea mai completă şi mai interesantă este descrierea incendiului din 28 august 1804, descriere realizată de Nicolae, logofătul episocopiei Argeşului, şi pe care o reproducem mai jos:

1804, av(gust), 28 d(ni), duminică la 8 ceasuri din zi, s-au aprins foc de la o spiţerie din sus de Cavaf(i) pe uliţa cea mare ce merge spre hanul lui Şărban Vod(ă), arzând prăvăliile de rând pe amândoao părţile până în răspântiia cea mare  de la hanul Şărban Vod(ă) şi spre casele vor(nicului) Muruz pân(ă) drept casele sărd(arului) Polizu, iar în jos până în mă(năstirea) Sf. Gheorghie, arzând şi hanul Sf. G(heorghe) cu biserca şi pe din afară de zidul mă(năsti)rii, câ(te) prăvălii au fost împrejur, toate au arsu, cum şi uliţa unde se vinde oale, cu rachieriile i a(lte) prăvălii din Târgul Cucului. Şi din Şanvaragii au apucat focul pe uliţa ce merge spre hanul lui Hagi Dimitrachi Papazoglu până lângă acest han. Asemenea au apucat focul şi pe uliţa Boiangiilor, arzând iarăş pe amândoao părţile cu Bărăţiia până în podul cel mare al Târgului de Afară. Apoi au apucat spre Puşcărie,, arzându iarăş de rând cu Puşcăriia i besericuţa Puşcării. Au arsu toate casele i prăvăliile ce se făcuse de curând în Curtea Domnească cea Veche i Beserica Domnească, trecând focul până la parte din sus a Curţii Vechi Domneşti Încă şi de acolea au trecut podul peste pod, arzându câteva prăvălii. Au arsu şi podu de peste Dâmboviţă de la Poarta din Sus, trecând până lângă baia mi(tropoliei).

Această arsură de foc nu s-au mai făcut altă dată în Bucureşti, poate într-a(lte) vremi trecu(te); încât mulţi dintre lipţicani i alţi negustori s-au stins cu totul.  Că şi pe unde  aruncase din mărfuri prin pivniţe boltite, intrându focul, le-au arsu. De către acest fel de certare dumnezeiască să ne rugăm milostivului Dumnezeu să ne ferească.

Am însămnat pentru ca să fie spre pomenirea celor ce n-au văzut o jalnică ticăloşie ca aceasta. Mănăstirea Sf. Gheorghie, încă fiind stricată foarte rău din cutremurul ce mai  sus arătat (este vorba de cel din 1802), într-acest an să isprăvise şi i (să) dreasese cele stricate, rămâind numai sf. băserică să (să) dreagă, iar din focul acesta poate va urma trebuinţă a să preface de iznoavă, slăbindu-să zidul de arsura focului mai mu(lt) precum era slăbit de cutremur.

Acest foc s-au întâmplat, aflându-se domn ţării măriia sa Constandin Ipsilant voevod întru al doilea an al domniei mării sale[20].

Fără doar şi poate, rândurile de mai sus constituie o adevărată hartă a Bucureştilor începutului de secol XIX. Prilejul descrierii capitalei Ţării Româneşti este însă unul destul de nefericit; cu greu ne putem închipui gravitatea incendiului şi şocul pe care l-a produs în vieţile locuitorilor oraşului. Suntem nevoiţi a preciza că unul dintre principalele motive pentru întinderea acestor incendii îl reprezentau numeroasele construcţii din lemn existente în Bucureşti. Acelaşi incendiu este descris şi de Dionisie Eclesiarhul în cronica sa, autorul craiovean insistând mai mult asupra cauzelor izbucnirii acestuia, precum şi asupra poruncilor domneşti de refacere a capitalei:

Întru domniia acestui domnu, întru al doilea an, la 1806, s-au întâmplat în Bucureşti la o spiţerie ce era în mijlocul oraşului, din lucrarea de foc a doctorilor, s-ar fi aprins unsorile sau spirturile; şi luând foc spiţeria cu doftoriile, au început a arde foc groaznic şi suflând un vânt despre răsărit, s-au început a aprinde şi alte case. Şi luând putere mare focul, nu putea folosi nimenea să-l stingă, înălţându-să fleacăra focului în văzduh foarte groaznic. Şi sporind de la casă la casă, au sosit la prăvăliile cu mărfuri şi la băcănii, în puterea târgului; şi atunci mai groaznic împuternicindu-să focul, căci să învâlvăta din buţile cu untdelemn şi din buţile cu rachiuri, spirt şi din prafuri, barut, cât mari trăsnete se făcea şi zgomot mare făcea. Dar cine poate spune ţipetele şi strigătele oamenilor şi al  muierilor? Că-şi lua copii în braţă şi de mână şi fugea ţipând, şi nu ştiia încotro să fugă, de fum şi de dogoarea focului. O, vai ce jale! Că nu era foc arzând o casă, doao, măcar şi zece, ci tot târgul care s-au mistuit, 5-6 sute de casă. Spun că s-au fost văzut fumul cale de 6 ceasuri. Mărfurile negustorilor să tăvăliia prin picioarele oamenilor, iar arnăuţii şi catanele domneşti şi spathăreşti şi ale agăi, care avea poruncă să dea năvală să stingă focul, ei să încărca de postavuri şi alte matherii şi mătăsuri şi fugiia, fiind noapte; că focul s-au aprins ziua la şapte ceasuri din zi şi au ţinut până a doao zi iar până la 7 ceasuri, când milostivul Dumnezeu au poruncit cu minune unui norişor ce era deasupra focului de au ploat; şi au stătut şi vântul şi s-au mai muiat flacăra focului. Şi ajungând focurile la zidului hanului Şerban Vodă, să opriia focul cu flacăra în zid.

Deci, mai sporind a ploa mai tare şi aruncând ape şi din tulumbe, l-au potolit, dar tot au fumegat din temeliile caselor focul o săptămână. Şi am văzut cu ochii miei, lucru jalnic şi vrednic de plângere, care cuprind pe om mirare. Că şi parii sau ţăpile podului de pe Dâmboviţă ce au fost au ars până în faţa apei. O, Doamne, priamilostive, îndrăznesc a zice că este mare mila ta, dar adaog a grăi că iaste mai mare măniia şi urgiia ta, pentru păcatele noastre ceale multe.

Vodă, în urma focului, au făcut şi el ajutor oraşului cu herestea, măcar că o plătiia orăşanii oamenilor din ţară ce o aducea după domnească poruncă, dar numai mai uşor, în nart, şi făcea înlesnire oamenilor la facerea caselor. Şi eşiia însuş măriia sa la târg şi înpăca oamenii la pricinile ce le avia pentru locurile caselor celor arse; şi porunciia să facă casele drept, în rând, să iase  uliţele drepte, nu suvăite şi casele una mai afară şi alta mai înlăuntru, ca mai înainte, de a astupa una pe alta. Şi s-au făcut până la un an mai frumos oraşul târgului, cu uliţe drepte. Şi măriia sa au făcut toate podurile ce arseasă, încă şi ceale ce era vechi şi putrede le-au prefăcut[21].

Relatările cronicarului român întregesc tabloul cumplitului incendiu care a afectat Bucureştii începutului de secol al XIX-lea şi care, din cauza neatenţiei spiţerilor, a distrus nu numai locuinţe particulare, ci şi mare parte din structura fizică a comerţului din capitala Ţării Româneşti. După refacerea zonelor arse, oraşul nu a mai fost acelaşi şi, cu siguranţă, din cauza incendiului, mulţi negustori au fost ruinaţi şi obligaţi să renunţe la îndeletnicirile lor. Însă, peste toate acestea, oricum suficient de grave, s-a suprapus groaza populaţiei, îngrjorată pentru siguranţa ei şi a copiilor, pentru bunurile agoniste de-a lungul vieţii şi care acum erau pradă flăcărilor.

Condiţiile de trai, insalubre şi potrivnice unei vieţi care să asigure locuitorilor Ţării Româneşti un climat sănătos şi durabil, este evidenţiat şi de epidemiile care izbucneau regulat în oraşele mari ale ţării, în special în Bucureşti. Cauzele principale ale acestor boli erau în primul rând  perioadele de foamete, generate de secete sau inundaţii şi/sau de ocupaţiile militare, neplăcute, însă frecvente pentru Ţara Românească în perioada 1700-1856. La aceste cauze externe se adăuga starea proastă a sănătăţii populaţiei. Ciuma şi holera au fost epidemiile care au pus la încercare pe români, mai ales între anii 1800-1832. Însemnările  culese de Ilie Corfus[22] atestă epidemiile de ciumă din anii 1795, 1812-1813, 1815 (Râmnic) şi o epidemie de holeră în anul 1831. Se poate constata cu uşurinţă că anii 1812-1813 şi 1831-1832 au  fost unii dintre cei mai grei ani pentru populaţia Ţării Româneşti în special din cauza izbucnirii acestor focare de boli. Despre epidemia de ciumă din timpul  domniei lui Caragea a scris şi Dionisie Eclesiarhul[23]:

La leatul 1814, în zilele acestui domnu Ioan Caragea, s-au întâmplat boala ciumii şi în iarnă au început a muri oamenii aici în Craiova, însă nu prea mulţi, dar de frica morţii au fugit toţi în toate părţile şi s-au spart oraşu, rămâiind casele pustii. Numai cioclii şi craii podurilor le cerceta, mai vârtos pimniţele cu buţile le lua seama. Iar în Bucureşti au murit mulţime de norod…Şi până în primăvară, pe la aprilie, s-au milostivit cel ce pururea iaste milostiv, Dumnezeu, de au poruncit boalei năprasnice de au încetat, a nu mai muri.

Alte evenimente deosebite care au marcat mentalul colectiv au fost invaziile de lăcuste din anii 1746, 1780, 1825, 1847, dar şi 1848[24].  Despre trăirile pe care astfel de situaţii le puteau genera în cadrul societăţii valahe avem mărturia invaziei de lăcuste din Câmpulung Muscel, invazie care a avut loc în anul 1848:

Să auzise pân lunile iunie şi iulie că ar fi lăcuste în Ţara Românească, dar oameni credea si nu credea, căci nu erea nici o ştire oficială şi guvernu provizoriu al nuoi Constituţii nu dădese nici o poruncă de măsurile ce ar trebui să se ia pentru goana lor, dupe cum se urma mai înainte la asemenea împrejurări.  Astăzi, vineri la 16 iunie 1848, s-a vestit că joi sara, la 15 iunie, ar fi fost lăcustele în satu Nucşoara şi că, gonindu-le de acolo, a trecut la Corbi. Dar nu să adeverea cu siguranţă.

Astăzi, vineri, la 16 iunie, pe la nouă ceasuri înaintea amiazului, s-a văzut că se iveşte pe Grui dăspre apusul Ercăi un nor de lăcuste, ce venea spre oraş şi din ce în ce  tot să mai înmulţea. Oamenii, care n-a văzut de sunt peste 40 de ani lăcuste în oraşu acesta, s-a speriat, a eşit cu sgomote şi a tras clopotele bisericilor. Dar lăcustele nu să curma, viind ca norii neîntrerupţi. Viitura lor în necurmare a ţinut un ceas. Aşăzarea lor, deşi în treacât, dar era mai mult pe partea Gruiului. Grădina cu porumbi a lui Niţă Colţ şi grădina ulierului au pătimit mai mult, căci lăcustele se pun în nori pe grădini. Pe drumurile uliţii Gruiului s-a lăsat de acoperi tot locul, întocmai ca nisipu. Eu singur şi cu d. Dimitrie Jiianu, d. Eftimie Fotino, ginerele răposatului sărdarului Nicolae Rucăreanu, şi alţii ne duceam pe unde era căzute ca nisipul, intrăm în ele, le goneau, şi nu le puteam răzbi din pricina mulţimii.

Pe la 11 ceasuri a început să se ridice şi să plece. S-a îndreptat la răsărit şi dupe cum ni s-a arătat de alţii, ce le-a văzut, o parte s-a ridicat către munţii pe la Piatra Nămăeştilor, iar o parte mai mare a trecut pă Dâmboviţa, dar încotro va fi apucat, nu s-a aflat până acum….1846, iulie 16, vineri. N. Rudescu[25].

Descrierea martorului muscelean este suficient de completă şi de complexă. Desigur, lăcustele erau destul de inofensive pentru locuitori, chiar dacă sperietura acestora putea fi destul de mare (groaza este manifestată şi de tragerea clopotelor bisericilor din oraş), însă pagubele pe care ele le produceau asupra gospodăriilor erau imense. Invaziile de lăcuste nu au fost foarte numeroase, însă fenomenul în sine era unul neobişnuit şi prin felul în care se desfăşura (norul negru care acoperea cerul şi care se lăsa apoi peste oraş, zgomotul insectelor în zborul lor) crea o imagine similară pedepselor biblice din Vechiul Testament.

Şi ce pedeapsă biblică poate fi mai convingătoare decât cea a potopului din timpurile legendarului Noe? Evident că inundaţiile puneau în pericol întreaga viaţa existentă pe teritoriul ameninţat de viituri, atât oameni, cât şi animale şi plante. Iernile târzii, dar cu multă zăpadă, urmate de veri extrem de călduroase şi ploile abundente favorizau inundaţiile într-o Ţară Românească brăzdată de o reţea hidrografică bogată. La toţi aceşti factori naturali se adăugau lipsa de reacţie şi de preocupare a populaţiei şi a statului care nu reuşeau sau nu îşi propuneau să ia măsurile necesare stopării eventualelor inundaţii încă de dinaintea producerii acestora.  Ni s-au păstrat informaţii despre inundaţiile din 1779, 1814, 1837[26], dar şi despre efectele teribile asupra agriculturii provocate de ploile din octombrie 1835:

1835, octomvrie 27, au început plimbarea săniilor pă drumuri ca niciodată, însemnare că din această vreme au început iarna, cu vânt mare, ninsoare multă,  după multe ploi şi potoape de gârle. Căci ploile au început dela Sânta Măriia Mare, septemvrie 15, care ploi au prăpădit bucatele, neapucând oamenii nici  să le secere toate, necum să le şi treiere. S-au putrezit fânurile, s-au stricat porumburi şi au rămas şi pământul nearat. Căci peste ploi au dat iarna în toamnă, când să aruncă seminţile în pământ. Bătăi dumnezeeşti pentru păcatele noastre, căci nici pâine nu o să găsim[27].

O altă ploaie teribilă  a avut loc pe 31 mai 1843, când:

Au căzut piatră cât nuca şi multă încât ca o jumătate de ceas au stătut pă pământ. Ieu  nu am mai văzut aşa piatră în Bucureşti căzută. S-au spart giamurile dela toate casile câte au fost spre Apus, porumburile s-au topit pă unde au căzut şi viile şi grânele şi multe  altele de hrană. Dumnezeu  să-şi facă milă[28].

Dezastrele naturale  au provocat foamete în rândul populaţiei din Ţara Românească şi în anul 1740, când iarna grea a produs moartea animalelor, generând scumpirea alimentelor. Pagubele au fost dublate de cutremure şi de vijelii:

Să să ştie că într-acest an cu leat 7248 (1740) au fost iarnă mare foarte, cât au murit multe dobitoace. Şi au fost scumpete în toate, că au ajunsu carul de fân taleri 25 şi ocaoa de făină câte bani 12, ocaoa de vin bani 15. Şi s-au făcut şi multe minuni, cutremure mari. Viile din Târgovişte foarte rău s-au surpat şi viţa au degerat. Şi au fost cutremur nu prea mare la 25 ale lunii martie, marţi seara, la 2 ciasuri din noapte. Am scris eu, Iordache logofăt. Şi au fost şi vijălie cu furtună prea grea, încât mulţi oameni au murit, care pre unde i-au găsit[29].

Evenimente excepţionale nu sunt numai cele prezentate de noi mai sus, putând la fel de bine să  aparţină acestei categorii şi situaţii şi întâmplări cu conotaţii  ceva mai „pozitive” din punct de vedere social. Astfel, ne vom opri în paginile care urmează să descriem unele dintre alaiurile sau vizitele marilor demnitari în capitala Ţării Româneşti. Un prim exemplu îl găsim în relatarea, plină de umor a lui Dionisie Eclesiarhul:

Deci într-aceea vreme au venit Căpitan Paşa la Bucureşti şi acolo petrecând doao săptămâni făcutu-i-au Vodă zăefeturi. Şi au zis Căpitan Paşa lui Vodă să cheme pe boierii cei mari cu cocoanele lor la zăefet. Şi chemând Vodă boierii, au venit după poruncă, fără cocoane. Vodă văzând că n-au venit cu muerile lor, nu i-au silit, ci au trimis pe postelnicul cel mare şi pe cămăraş de au adus mueri podărease curve şi cârciumărese. Însă au ales mueri mai chipeşe şi mai frumoase şi le-au îmbrăcat cu haine frumoase din cămara lui Vodă, făgăindu-le daruri domneşti, să facă toată voia lui Căpitan Paşa şi a agalelor lui şi să să sloboaze la chefuri. Deci la vremea mesii le-au poftit la masă să şază cu boierii. Şi aducându-le vel postelnicul le-au numit că sunt cucoanele boierilor, arătând „iată aceasta este Brâncoveanca, aceasta Goleasca, aceasta e Cerneasca, aceasta e cutare şi aceasta e cutare Filipeasca”. Căpitan Paşa văzându-le s-au bucurat tare şi şezând toate la masă cu boierii şi Vodă şi Căpitan Paşa cu agalele, zicându-i muzicile la masă. Şi după ce au mâncat s-au sculat şi rădicând masa au poruncit Căpitan Paşa să joace boierii cu cucoanele lor, şi au jucat. Şi ţiind jocuri până seara şi iarăşi puind masa şi după masă jucând până în puterea nopţii. Şi încetând au zis Căpitan Paşa lui Vodă să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sunt bucureştencele iubitoare de împreunare; şi aşa s-au şi făcut. Şi celelalte le-au dat la paturile agalelor şi boierii s-au dus la casele lor, poruncind Vodă postelnicului să spună muerilor să le fie cu voe. Iar dimineaţa au dăruit turcii pe mueri bine, socotind că sunt cocoanele boierilor şi le-au slobozit.  Apoi cămăraşul le-au dezbrăcat de hainele cu care le-au fost îmbrăcat şi le-au dat drumu…[30].

Dincolo de aspectul uşor „scenarist” al întâmplării, trebuie amintit că aceste momente erau foarte importante şi de modul în care domnitorul se achita de ele depindea viitorul său. Din fragmentul de mai sus, redat de Dionisie Eclesiarhul, reiese foarte clar cum adevăratul conducător era demnitarul turc, boierii români împreună cu Domnitorul fiind siliţi a recurge la subtilităţi nebănuite pentru a-şi salva onoarea.

Organizarea unui alai nu se reducea însă numai la pregătirea mesei şi, implicit, a evaluării tuturor acelor lucruri puteau satisface poftele distinşilor oaspeţi. Primirea acestora din urmă necesita un şir continuu de acţiuni, incluse într-un cadru ritualizat,  care trebuiau realizate fără ezitare şi cât mai perfect posibil. În primul rând trebuia stabilit traseul şi mobilizaţi locuitorii capitalei să participe la alai. Boierii împreună cu mitropolitul trebuiau să îl conducă pe înaltul oaspete pe drumul său spre şi prin capitală. Intrarea în oraş se făcea în acompaniamentul armatei şi al muzicii. Plasată strategic în afara oraşului, artileria avea poruncă să deschidă focul tunurilor la intrarea demnitarului străin. După salvele de tun, în sunetul clopotelor, se mergea către biserică pentru rugăciune.  Paza alaiului era asigurată de poliţia capitalei care avea ca principală sarcină să ţină sub control mulţimea de oameni care participa curioasă la eveniment. Un astfel de exemplu este vizita oficială a cneazului rus Pangration[31]:

D-lui aga  cu breasla d-sale i baiarace i trambiţe, D-lui spătarul asemenea, Starostea cu toţi neguţătorii, Zapcii Divanului cu tretii logofeţi să se afle la podul Colentinei, duminecă dis de dimineaţă. Toţi boierii să se afle iarăşi la Colentina şi de acolo după Strălucirea Sa cneazul să vie până la mitocul Râmnic, unde să se afle P.S.S. mitrop.  episcopii şi cu tot clirosul, ca să primiească pre Strălucirea Sa după obiceiul d-lor la biserică şi de acolo iarăşi cu acest alai să-l ducă până la conacul Strălucirei Sale. La intrarea Strălucirei Sale în Bucureşti,  de cum va intra la capul podului Mogoşoaiei, să se tragă clopotele pe la toate bisericile.- 1810 ghenar 6.

N.B.  S-au făcut pitace către mitropolitul, către vel spăt. Şi vel agă, iar vătaful de curte a fost făcut zapciu peste toate. Ceremonia întâmpinării d-lui întâiul comandir al armei cneaz Petru Ivanovici Bangration, la intrarea în târgul Bucureştilor la 9 ghenarie 1810.

  1. Afară din oraş ca la două verste, Luminarea Sa va fi întâmpinat cu detaşamente din felurimi de comande şi două escadroane de călărime regulată, din care unul va merge înainte şi altul în urma caretei Luminărei Sale.
  2. La intrarea în oraş va fi întâmpinat de tot generaliatul aflătător în Bucureşti, sub ocârmuirea comânduirei corposului comandant platz-major, platz-adjutant cu toţi cinovnicii ai poliţiei. Spăt. cu toată oastea târgului, aga cu cinovncii poliţiei şi cu slujitorii agieşti pământeni şi doi deputaţi ai Divanului, din cei mai mari boieri. Deputaţii, spăt. şi aga, descălecând de pre cai îi vor face hiritismos din partea Divanului şi a orăşenilor de bună venire a Luminărei Sale.
  3. Intrarea în oraş îi va fi într-acest chip: doi cinovnici ai poliţiei, musica oraşului şi cu toţi cinovnicii ai poliţiei, oastea spăt. cu steagurile, aga şi spăt. va merge în urma acestora. Platz-major, platz-adjutant şi comandant, după dânsul va urma un escadron de cavalerie, după dânsul va fi cel întâiu comandir al armiei cu generalieturi şi cu suita Luminărei Sale şi acei doi deputaţi ai Divanului şi în urma acestora alt escadron va încheia alaiul şi în urmă echipajul.
  4. Oastea pedestrimei regulată se va înşira pe unde are să treacă, de la capătul podului până la quartir, iar cavaleria va merge înaintea intrărei capului podului.
  5. Artileria se va pune la loc deschis în oraş şi când va intra în oraş luminatul cneaz, după semnul ce se va da cu rachetă va începe darea tunurilor. Iar tragerea clopotelor după obiceiul de aicea se va începe când va intra în târg, până va ajunge la biserică. Când se va sfârşi rugăciunea de mulţumită, iarăşi semn de rachetă, tunuri şi clopote până ce luminatul domn merge la quartir.
  6. La poarta bisericei întâiul comandir al armiei va fi întâmpinat cu toţi cinovnicii de către slăvitul Divan, fiind faţă şi Vicepreşedintele Divanului, iar la uşa bisericei simbolului îl va întâmpina partea bisericească cu crucele şi cu agheasmă.
  7. În vreme ce va cânta mulţimea anilor se va slobozi 51 tunuri.
  8. După sfârşirea mulţămirei către Dumnezeu, domnul, cel întâiul comandir al armiei, va merge la locul său tot cu alaiul cu care a intrat în oraş.
  9. Apoi primirea, de faţă cu toţi generalii şi stab-ofiţerii, a părţei bisericeşti cu toată obştea boierească, a Divanului şi toţi boierii ceilalţi mari ce se află în Bucureşti şi va primi raporturile generalilor şi comandanţilor oştirei. Mitrop. va recomandălui partea bisericească, iar vicepreşedintele Divanului pre boierii Divanului, dând în mâna celui intâi comandir al armiei şi isvod de toţi boierii mari.
  10. Primirea va fi de o jumătate de oră şi oraşul va face luminaţie.
  11. Comandantul en şef primeşte raport de la generalet.
  12. Cinstea se va da de la toate batalioanele de comandirii lor, unul după altul din mâna stângă.
  13. Nimeni din locuitorii oraşului să nu dea puşti şi pistoale după obiceiul pământului.
  14. Când primul comandant al armiei va trece pe dinaintea bisericilor să nu îndrăznească preoţii a ieşi după obiceiul lor să boteze pe drum.
  15. Poliţia să orânduiască oameni pe uliţa cea mare şi pe toate uliţele cele mici ce ies în uliţa cea mare şi să aibă deosebită priveghere ca nu cumva norodul să dea peste oşteni şi să facă împiedicare alaiului.

Exemplele de evenimente excepţionale care au influenţat spaţiul social valah sunt numeroase, intenţia noastră nefiind însă aceea de a le prezenta pe toate, ci numai pe cele mai complete şi mai edificatoare pentru evenimentul în cauză, cu o atenţie mai mare asupra impactului acestora asupra cotidianului. Orice eveniment, asemeni celor descrise de noi mai sus, categorisit drept excepţional, se metamorfoza în mentalul colectiv într-o minune. Pentru oamenii simpli, asemenea fenomene, imposibil de explicat, erau interpretate conform unei viziuni religioase. Expresie a unei pedagogii divine prin care Dumnezeu intervenea în pedepsirea locuitorilor principatului pentru multele lor păcate, ele căpătau sens doar prin apelul la un utilaj mental, modelat religios. Multe dintre însemnările care atestă astfel de dezastre cuprind expresii de genul: cu mila lui Dumnezeu nu s-a întâmplat nicio pagubă, să ne ferească Dumnezeu pe viitor sau: şi cu mila cea prea bogată a milostivului Dumnezeu ziditoriului şi făcătoriului de bine a tot neamului creştinescu au vărsat mila sa cea bogată preste robii lui, că au rodit pomii şi viile şi pământul şi-au dat rodul lui deplin[32].

Aceste tipuri de mărturii, indiferent de provenienţa socială a semnatarilor lor (preoţi, diaconi, negustori, ţărani instruiţi etc.), se supun acestui tip de interpretare. Timpul modern se suprapune, timid, cu timpul religios, creştin-ortodox, care rămâne încă acela al marilor sărbători creştine. Astfel, evenimentele au avut loc în Postul Paştilor sau Crăciunului, în a patra săptămână după Paşti, în Joia sau Vinerea marea, în zilele când se prăznuiesc sfinţi precum Constantin şi Elena, Ilie, Gheorghe, Paraschiva sau în ziua de Bobotează.

 

 

[1]Bogdan Bucur, Devălmăşia valahă (1716-1828). O istorie anarhică a spaţiului românesc, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, pp. 57-119.

[2] A se vedea Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, Dudaş, Florian, Vechi cărţi româneşti călătoare, Bucureşti, 1987; Însemnările Androneştilor, ediţie de Ilie Corfus, Bucureşti, 1947 (citată mai departe: Însemnările Androneştilor);  Toma Rădulescu, Violeta Margareta Stănescu, Carte veche românească din colecţia muzeului Olteniei Craiova, Craiova, Editura Info, 2008.

[3]Vl. Diculescu, Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti. 1800-1848, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970, p. 85.

[4]A se vedea în Ilie Corfus, Însemnării de demult, cap. XI-însemnările 4, 12, 13, 14, 27, 34, 38, 47, 49-52, 54-56, 59, 61, 63, 65, 75, 84, 95,97, 110, 113, 114, 123.

[5]Ibidem, însemnările 50-72 şi 74.

[6]Ibidem, însemnarea nr. 63, p. 250.

[7]Ibidem, însemnările 125-145.

[8]Toma Rădulescu, Violeta Margareta Stănescu, op. cit., p. 29, însemnarea nr. 17 aparţinând volumului Cazanii, tipărit la Râmnic în anul 1748 (nr. 15).

[9] Ilie Corfus, Însemnări de demult…,însemnările 165-167.

[10] Ibidem, însemnarea 174.

[11]Toma Rădulescu, Violeta Margareta Stănescu, op. cit., p. 32, însemnarea 9 aparţinând lucrării Voroavă de întrebări şi răspunsuri întru Hristos, tipărită la Bucureşti în anul 1765 (nr. 18).

[12]Ibidem,p. 92, însemnarea 2 din lucrarea Ceaslov, publicată la Râmnic în anul 1814 (nr. 88). Alte însemnări care atestă cutremure sunt următoarele: 1790 martie 26 marţi seara la 2,5 ceasuri din noapte au tunat asupra apusului şi s-au cutremurat pământul toate (însemnarea 6 parţinând Catavasierului apărut la Buzău în anul 1768 -nr. 21); 1793 noemvrie ni 27 au urlat spre apus şi s-au cutremurat pământu fost-au sara la 2 ceasuri din noapte (însemnarea 7 parţinând Catavasierului apărut la Buzău în anul 1768- nr. 21) şi la martie 31 la leat 1739 s-au cutremurat pământul (însemnarea 10 parţinând Catavasierului apărut la Buzău în anul 1768- nr. 21).

[13]Ilie Corfus, Însemnări de demult,însemnarea 7, p. 233.

[14]Ibidem, însemnarea 8, p. 233.

[15]Ibidem, însemnarea 14, p. 235.

[16]Însemnările Androneştilor, p.  47.

[17]Ibidem, p. 48.

[18]Ibidem, p. 64.

[19]Ibidem, p. 71.

[20]Ilie Corfus, Însemnări de demult, însemnarea nr. 9, pp. 233-234.

[21]Dionisie Eclesiarhul, Hronograf (1764-1815), Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1987, p. 85.

[22] Ilie Corfus, Însemnări de demult,  însemnările 11,12, 14, 15, 19 şi 24, pp. 174-176.

[23] Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p. 122.

[24]Ilie Corfus, Însemnări de demult,  însemnările 2,38,10,15, pp. 167-170.

[25]Ibidem, însemnarea 15, p. 170.

[26]Ibidem, însemnările 2,6,7,8,9,10,11, pp. 162-164.

[27]Însemnările Androneştilor, p. 74.

[28]Ibidem, p. 99.

[29]Ilie Corfus, Însemnări de demult, însemnarea 10, pp. 117-118.

[30]Dionisie Eclesiarhul, op. cit., p.72.

[31]Vl. Diculescu, op. cit., pp. 69-71.

[32] Ilie Corfus, Însemnări de demult, însemnarea 117, pp. 142.

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *