Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Practici vestimentare în Ţara Românească la începutul secolului al XIX-lea

Arta pe om şi funcţiile costumului. Veşmintele şi modul lor de utilizare au generat în ultima perioadă de timp folosirea sintagmei „arta pe om”[1] ca reprezentând cumulul de elemente care oferă pivitorului imaginea de sine a unei persoane. Aceste elemente sunt trăsăturile naturale ale persoanei, coafura, machiajul, costumaţia şi podoabele. Frumuseţea naturală-fizicul unei persoane a constituit subiectul constant al cărţilor de gen de-a lungul ultimelor secole. Astăzi, cei interesaţi în a avea o înfăţişare cât mai corectă şi mai plăcută în societatea pe care o frecventează pot învăţa de la specialişti care sunt veşmintele care îi avantajează în funcţie de caracteristicile corpului lor fizic: înălţime, greutate, tipul feţei sau al siluetei, culoarea pielii etc. Eventualele mici „defecte” ale acestor trăsături naturale pot fi îndreptate prin folosirea corectă a vestimentaţiei, precum şi prin utilizarea  de „măşti” (barba sau\şi mustaţa, coafura sau diferitele accesorii). Scopurile acestei „deghizări” sunt binecunoscute: să farmece, să  cucerească, să sperie, să impună respect, să inspire milă etc.

De cele mai multe ori, atunci când se încearcă prezentarea unei istorii a vestimentaţiei, este necesară şi realizarea conexiunii evidente dintre îmbrăcăminte şi lux. Existenţa legilor somptuare, nu numai în Occident (Franţa sau Spania[2], spre exemplu), ci şi în secolul al XVIII-lea valah ne demonstrează rolul social extrem de important pe care îl avea veşmântul[3]. „Arta pe om” a fost înainte de toate un mod de comunicare[4]. Prin intermediul costumului, purtătorul îşi arăta rangul social, precum şi puterea sa financiară.

În secolul al XVIII-lea, în Ţara Românească, fiecare funcţionar era obligat să poarte un anumit costum completat de turbanul care avea dimensiuni şi forme precise pentru fiecare funcţie publică. Diferenţa socială, statutul şi prestigiul fiecărui rang erau întărite de elemente vestimentare şi de utilizarea unor culori diferite. În plus, opţiunile pentru moda de tip oriental sau occidental continuau să fie respectate, demonstrând existenţa unei societăţi în tranziţie bazată pe coexistenţa mai multor modele vestimentare. Pentru a exemplifica cele afirmate mai sus redăm mai jos dispoziţiile domnitorului Alexandru Ghica privind uniforma funcţionarilor, datând din 7 septembrie 1834:

Toţi boierii de întâiul rang, începând de la vel ban şi până la vel cămăraş, după vechiul obiceiu şi după îndatoratul decorum al acestui Prinţipat, va purta în zile însemnate îmbrăcăminte de paradă.

Câţi din boierii acestui rang ţin portul cel vechiu, vor purta la zile de paradă gugiumanuri de samur cu fundul roşu, ferigele sau contosuri iarna, neavând însă asemenea podoabe vor purta nuanţe de cinste cu cusuturi la guler după forma literei A. Iar cei ce au primit port europinesc, vor purta iarăşi la zile de paradă capele în trei colţuri cu pană albă pă marginea ei, uniformă de postav civit cu cusături la guler, mâneci şi buzunări, după forma litera V, care cusături pentru cei halea va fi pe catifea neagră şi cu bumbi de metal, cu marca ţării, pantalon de cazimir alb, asemenea şi jeletcă cu bumbi mititei, având marca ţării, crevată albă şi sangă civilă atârnată în eşarpă, fundă de fir galben; câţi însă din boierii aceştia vor sluji divanişti ori cum le va fi portul, în seanţe şi la zile de paradă vor avea după datorie mantale de cinste negre cu guler cusut cu fir, după forma litera D şi bastoane de dregătorii ce au.

Boierii de la vel culcer în jos, vor purta cel ce să obişnuia din vechime la zile de paradă; câţi însă din aceşti boieri vor fi luat port europinesc, pe câtă vreme vor fi în slujbe lucrătoare de orice dregătorie vor purta uniforma, însă de la vel clucer până la vel comis, guler, după forma litera V şi la mâneci mărgioara acelui guler, pălăria fără pană împrejur pantaloni şi jiletcă de cazimir alb, şapca cum mai sus s-au zis, iar de la sărdar mai jos numai marginea gulerului cusută, pălăria tot ca acei mai sus, pantaloni civiţi.Pă lângă demarcaţia ce s-au dat până aci acestor cusături să osibeşte însă partea judecătorească din cea administrativă: cea dintâiu primind cusăturile cu fir galben şi cea de a 2-lea cu fir alb. Câţi amploiaţi vor fi în slujbă lucrătoare şi nu vor avea rang vor purta frac civit cu năsturi de metal cu marca ţării şi capela rătundă[5].

O incursiune în moda valahă a acelor vremuri mai poate cuprinde un studiu al moravurilor, o privire asupra saloanelor şi a balurilor oficiale, o istorie a interioarelor şi a mobilei, o documentare necesară despre tipul de muzică asociat hainei, însă şi „vizionarea” legăturii dintre spectacol şi veşmânt[6].

În ceea ce priveşte funcţiile costumului, Adina Nanu a identificat mai multe tipuri  în raport cu protecţia oferită, cu destinaţia sa şi cu rolul de comunicare vizuală pe care îl îndeplineşte[7]. Deşi aceste trei criterii par a reprezenta şi o evoluţie în timp a costumului, principalul motiv al existenţei sale fiind acela de a-l proteja pe cel care îl poartă împotriva naturii (frig, îngheţ, căldură, vânt, ploaie) şi împotriva atacurilor (cum este cazul armurilor), de fapt ele au fost îndeplinite în acelaşi timp pe tot parcursul existenţei umane. Desigur, au suferit numeroase modificări odată cu creşterea şi diversificarea nevoilor personale şi a gusturilor[8].

Criteriul destinaţiei unui obiect vestimentar conţine două sensuri. Primul dintre ele a apărut odată cu diversificare activităţii umane şi a fost utilizat pentru a realiza o anumită muncă specializată (uniforma soldatului, a medicului, a pompierului, iar mai nou a cosmonautului sau a scafandrului). Cel de-al doilea sens este ilustrat de momentul cotidian în care veşmântul este purtat. Astfel, există vestimentaţie de zi, de noapte, lenjerie de noapte, precum şi costume pentru anumite momente speciale (vizite, plimbări, serbări, serate, baluri etc.).

Rolul costumului de a comunica vizual identifică purtătorul în cadrul societăţii sale[9]. El decodifică privitorilor funcţia şi rangul social al celui sau a celei din faţa lor[10]. S-a spus, pe bună dreptate, că uniforma denotă funcţia şi nu personalitatea. În acelaşi timp, ea îndeplineşte toate cele trei criterii enunţate mai sus. Protejează trupul împotriva naturii şi a diverselor atacuri, este destinată a fi purtată în timpul exercitării funcţiei respective şi comunică vizual tuturor poziţia socială a celui care o poartă[11].

Atunci când apreciem sau ne manifestăm o totală sau parţială dezaprobare faţă de silueta unei persoane, motivele pentru care luăm o astfel de poziţie sunt de natură matematică: un raport cât se poate de clar între dimensiune şi proporţii. Verticalul, simbolizând elanul gotic al arborelui care creşte sau al gândului care se înalţă se opune liniilor orizontale care sunt caracteristice trupurilor greoaie, inerte. Pe aceeaşi direcţie se înscriu şi cele două modele de siluete, ale cărui denumiri sunt preluate tot din matematică: convexe şi concave[12].

Amplificarea ţinutei se realiza pentru probarea statutului social prin perne, coroane, peruci umflate, folosirea de baldachine pentru tronuri, tocuri înalte, tălpi groase, haine cu trenă etc. Subţierea siluetei se obţinea prin sublinierea părţilor care erau subţiri de la natură: gâtul, prin degajare, ridicând părul şi adâncind decolteul, gulere strânse, cilindrice; talia, strânsă într-un corset mascat de o centură lată; braţele dezgolite sau cu mâneci strâmte; picioarele, prin purtarea unor ciorapi lungi şi a pantofilor cu vârf ascuţit. În imaginea pe care fiecare persoană era interesată să o transmită celor din jur, un rol deosebit de important era acela al culorilor veşmintelor. Astfel, roşul simboliza energia şi dragostea, albul era expresia purităţii, în timp ce negrul era întruchiparea misterului, a nopţii şi a morţii. Desigur, pentru a face o impresie puternică, nu numai culoarea hainelor era extrem de importantă, un aspect la fel de esenţial era realizarea acordului cromatic dintre culoarea pielii, ochilor şi a părului[13].

În contextul acoperirii trupului cu veşminte într-o măsură mai mare sau mai mică, chipului îi revine un rol de seamă în individualizarea persoanelor în raport cu ceilalţi semeni. El este supus celor mai mari schimbări. Schimbările care se pot aduce chipului uman sunt pieptănătura părului, aranjarea măştilor naturale- barba şi mustăţile, coafarea părului şi machiajul[14]. Pălăria, un accesoriu al chipului, a reprezentat mereu un cod precis, acceptat şi respectat, prin care se identifica locul fiecărei persoane în cadrul societăţii; un semn de deosebire a celui care se bucura de o anumită funcţie în stat (forma ei a variat în timp şi spaţiu de la tiare şi pene la coroane şi turbane). Pentru a obţine un efect vizual mai impunător se recurgea la supradimensionarea pălăriilor realizată prin materiale rigide (coroane, căşti de metal) şi apretate (işlicul sau jobenul pe carton) şi prin acumulare de ţesături (suprapunere şi drapare, ca în cazul turbanelor şi încreţire şi plisare, aşa cum întâlnim la bonete).

Prin urmare, nu greşim afirmând că idealul uman, la nivelul elitei conducătoare a principatului Ţării Româneşti, putea fi caracterizat prin corpolenţă, verticalizarea siluetei, a veşmintelor lungi şi largi, şi lux.  Identificăm aici una dintre constantele modelului cultural vestimentar românesc prezent la nivel elitar pe parcursul secolului al XVIII-lea. El va supravieţui în forme diminuate spre începutul secolului al XIX-lea, când modelul occidental va începe să câştige teren cu o mai pronunţată receptivitate în rândul mediului feminin. Treptat, vom asista la o coabitare a elementelor vestimentare specifice unui model, cu practici tributare unui alt model. Este relevant exemplul Saftei Ipsilanti, soţia domnitorului Constantin Ipsilanti, care îmbrăcată cu o rochie franţuzească, special pentru a primi în audienţă pe soţia consulului francez, Christine Reinhard,  o întâmpină pe aceasta aşezată pe divan, invitându-şi oaspetele să i se alăture, deşi exista o flagrantă neconcordanţă funcţională între piesa de mobilier oriental şi complicata toaletă occidentală[15].

Influenţa orientală asupra veşmintelor purtate de boierii românii de-a lungul a două secole este considerabilă şi în ceea ce priveşte terminologia întrebuinţată, inclusiv în domeniul vestimentar[16]: anteriu[17] (tc. anteri);  atlaz[18] (tc. atlaz); basma[19] (tc. basma); boccea[20] (tc bohça); biniş[21] (tc biniş); caftan[22] (tc kaftan); capot[23] (tc kapot); ceacşiri[24] (tc. Çakšyr); ceapraz[25] (tc. çapraz); ceatma[26] (tc. çatma); cepchen[27] (tc. çepken); ciorap[28] (tc. çorab); cioareci[29] (tc. čaryk); chimir[30] (tc. kemer); dirmea[31] (tc dürmë); dulamă[32] (tc. dolama); fotă[33] (tc. fota); giubea[34] (tc. ğubbè); ilic[35] (tc. yelek); libadea[36] (tc. libade); mahrama[37] (tc. mahrama); papuc[38] (tc. papuç); şalvari[39] (tc. şalvar); şavana[40] (tc. şebane) şi testemel[41] (tc. destemal).

După cum se poate observa din lista de cuvinte, unele dintre ele se referă fie la denumiri de articole vestimentare, fie la materiale din care se pot confecţiona veşminte. Numărul cuvintelor româneşti preluate din limba vorbită în Imperiul Otoman a fost mult mai mare, dar unele dintre ele s-au uitat, istoria modei în Ţara Românească parcurgând destul de repede, la începutul secolului al XIX-lea, drumul dinspre giubeaua orientală spre fracul occidental.

Boierul român între Orient şi Occident. Încadrat ca un model cultural legat de structura societăţii, boierul român din punct de vedere social poate fi descris plecând de la mai multe ipostaze: boierul ca om de stat, pregătit de mic copil şi înzestrat cu aptitudinile necesare desfăşurării diverselor însărcinări primite în calitatea sa de dregător domnesc; boierul-iubitor de cultură prin pregătirea sa intelectuală şi prin aplecarea spre muzică și artă; boierul-om de societate, participant la dineuri, baluri şi serbari; boierul-filantrop; boierul-ctitor de şcoli şi biserici. Aceste ipostaze enumerate mai sus nu pot fi analizate separat, ele se întrepătrund pentru a ne oferi o imagine cât mai apropiată de cea reală a rolului jucat de boierii români în societatea românească pe durata epocii fanariote.

Din punct de vedere social, stilul de viaţă oriental începe să fie introdus în spaţiul valah, odată cu primele domnii fanariote[42], la începutul secolului al XVIII-lea. Treptat, idealul uman se schimbă şi el, urmând tendinţele elementelor politice conducătoare. Cel masculin este dominat de corpolenţa boierilor, de bărbile lor imense, de hainele ample şi de siluetele supradimensionate prin întrebuinţarea turbanului. Purtarea acestor haine largi, lungi, împreună cu şalvari transforma boierul român într-o persoană statică, şi, implicit, greoaie.

Deşi mai receptive la noile mode vestimentare din Occident, boieroaicele din Ţara Românească au adoptat şi ele idealul oriental de frumuseţe[43]. Acesta se manifesta de cele mai multe ori prin proeminenţa pântecului, considerată a fi o „virtute” fără de care o domnişoară nu era suficient de demnă pentru a se prezenta în societate[44]. Prin comparaţie cu realităţile vestimentare din Ţara Românească, Imperiul Otoman oscila în privinţa costumelor musulmanelor între două extreme: ascunderea totală în public şi dezvelirea în intimitate[45]. De cele mai multe ori, hainele femeilor turce reliefau, mai puternic decât cele ale româncelor opulenţa formelor, prin curbele largi, rotunjite de faldurile bluzelor şi ale şalvarilor[46]. În niciun moment al istoriei vestimentare româneşti nu a existat cerinţa ca femeile să îşi acopere faţa, dar, aproape niciodată ele nu îşi arătau picioarele. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, ţinutele de seară ale româncelor au fost decoltate, iar coafurile preluate din ultimele numere ale revistelor de modă apărute la Paris, însă ele nu şi-au „permis” să-şi arate picioarele goale.

Prezenţa influenţelor orientale în stilul vestimentar valah este dublată de fascinaţia luxului întâlnit în rândul marilor familii boiereşti. Aceste persoane mondene ale societăţii din Ţara Românească cheltuiau sume exorbitante de bani pentru a-şi achiziţiona cele mai scumpe şi mai frumoase materiale existente. Potrivit unui catastif din 10 iulie 1783, bijuteriile domniţei Catinca erau evaluate la suma de 4500 de groşi[47]. Lista cuprinde o pereche de butoni cu diamante, un inel cu briliant, un inel de smarald, o pereche de cercei cu smarald şi o cingătoare de aur. Pe aceeaşi listă, fără a ni se preciza preţul, mai regăsim opt blănuri, şaluri indiene de diferite culori, 6 rochii, un anteriu,  lenjerie de corp, un testemel, o cămaşă de baie etc. Pentru a avea o idee cât mai cuprinzătoare despre bogăţia şi luxul acestor boieri valahi vom enumera bijuteriile vândute la mezat după moartea vistiernicului „sinior Văcărescu”:  o pereche de paterimă cu mărgăritare, 4 inele cu briliante, paftale cu briliante, 2 tabachere de aur, un inel cu rubin, un iatagan împodobit cu briliante şi altul din aur, ceasuri de aur şi argint, un şirag de aur, inele in safir şi smarald, cercei din smaralde etc., evaluate la aproximativ 25000 de groşi[48].

Informaţii extrem de preţioase cu privire la vestimentaţia boierilor români ne sunt oferite de scrierile călătorilor străini care au avut prilejul să îi întâlnească şi admire. Apreciind în mod deosebit cultura boierilor noştri care vorbeau greaca, germana, franceza şi limba rusă, francezul Auguste de Lagarde[49], ne scrie şi despre portul lor ce se asemăna cu cel turcesc, cu excepţia turbanului pe care nu aveau voie să îl poarte şi pe care îl înlocuiau cu un calpac.

Boierii învăţaţi vorbesc de obicei mai multe limbi: nu rareori îi vezi vorbind, pe lângă a lor, greceşte, ruseşte, nemţeşte şi franţuzeşte. La Bucureşti oamenii sunt foarte frumoşi; bărbaţii, sub uriaşele calpace pe care le poartă şi care îi desfigurează, au trăsături virile şi regulate. Femeile sunt drăguţe şi cele mai multe sunt pline de calităţi…portul boierilor se aseamănă cu cel al turcilor, în afara turbanului pe care nu au voie să-l poarte; îl înlocuiesc prin acest calpac, un fel de băşică în formă de pară, acoperită cu blană de miel de culoare cenuşie sau neagră, cu o circumferinţă nu mai mică de trei picioare şi cu înălţimea de aceleaşi  proporţii. Portul ţăranilor este întocmai ca acela al dacilor înfăţişaţi pe columna lui Traian de la Roma. Îmbrăcămintea femeilor seamănă întrucâtva cu cea a grecoaicelor de la Constantinopol la care adaugă o mai mare cantitate de bijuterii; dar acum numai femeile în vârstă şi cele ale boierilor de clasa a treia o mai folosesc. Celelalte urmează moda de la Paris şi Viena şi se întrec în ce priveşte gustul şi cochetăria cu elegantele din capitalele noastre[50].

Un alt fin observator al realităţilor româneşti, consulul englez Wilkinson[51], considera portul boierilor ca fiind unul eronat pentru că era integral tributar modelului vestimentar turcesc, cu excepţia celui al femeilor care adăugau luxoaselor şi elegantelor veşminte occidentale, bijuteriile Orientului:

Portul naţional al boierilor nu se deosebeşte de acela al claselor superioare din Turcia, cu singura deosebire a turbanului pe care îl înlocuiesc cu un fel de căciulă de o înălţime neobişnuită numit calpac, făcută din blană de astrahan cenuşie, de forma unei pere. Este gol <pe dinăuntru> şi partea cea mai mare are o circumferinţă de vreo trei picioare şi o înălţime în raport cu aceasta. Este un acoperământ de cap pe cât de urât pe atât de caraghios şi nu este deloc potrivit cu frumuseţea şi bogăţia restului costumului. Femeile se îmbracă întrutotul după moda europeană, dar ele combină modele cu bogăţia orientală şi cu mulţimea podoabelor. în general, ele nu sunt prea frumoase; dar această lipsă de <frumuseţe> este compensată de multă graţie naturală, de o fire veselă şi de o deosebită eleganţă de forme[52].

Britanicul Robert Porter[53] apreciază calităţile fizice ale românilor, atât femei, cât şi bărbaţi, deşi se amuză copios pe seama căciulilor purtate de români, după model turcesc, ca de altfel întreaga costumaţie. Porter remarcă însă faptul că femeile din înalta societate a Ţării Româneşti se îmbrăcau după model francez şi nu oriental:

Costumul obişnuit era cel turcesc din brocart de toate culorile, cu broderii şi tivit cu blănuri; până aici totul era bine, dar uriaşa căciulă valahă îi făcea caraghioşi. Căciula e asemănătoare unei pompe cu o circumferinţă de 3 picioare şi de o înălţime de asemenea uriaşă. Materialul este blăniţa argintie a mielului de Buhara; în vârf are nişte găetane care ajută pe cel ce o poartă să o scoată când vrea să salute o cunoştinţă. Acest mic adaos e de culoare verde la toţi, cu excepţia familiei domnitoare care îl are alb. Căciula rangurilor inferioare este în acelaşi fel, dar nu atât de mare, având o creastă ca o perniţă pătrată acoperită cu pânza neagră. Toţi par a avea atâta greutate pe cap încât ţi-e milă să te uiţi la ei, dar numai după ce ţi-a trecut primul îndemn – acela de a râde de un asemenea caraghioslâc. Românii de toate rangurile sunt foarte plăcuţi la înfăţişare, bine făcuţi, cu trăsături frumoase şi cu o expresie cât se poate de blândă…Femeile sunt cât se poate de drăguţe, blânde şi vioaie; deoarece au renunţat la costumul naţional şi arată ca nişte elegante pariziene[54]

Atunci când analizează veşmintele boierimii româneşti, francezul Francois Recordon[55] începe relatările sale referindu-se la luxul acestora şi la faptul că îmbrăcămintea îi putea costa trei sau patru mii de franci, fără a mai aduna şi costul bijuteriilor. O asemenea sumă se datora în special blănurilor cumpărate din Rusia şi diferitelor şaluri aduse de negustori din India:

Vei recunoaşte că unor persoane cu asemenea venituri le este îngăduit să facă oarecare lux. Cei mai mulţi dintre ei duc o viaţă de mare strălucire, mai cu seamă în îmbrăcămintea scumpă, slugile numeroase şi echipajele splendide. Trebuie să ştii mai întâi că îmbrăcămintea unui boier sau nobil din Ţara Românească, fără giuvaeruri, costă de obicei până la trei sau patru mii de franci; ea constă mai întâi dintr-un işlic de blană cu părul foarte scurt şi creţ, de formă aproape sferică şi care are o circumferinţă de cel puţin cinci picioare; la ceremoniile mari poartă o altă căciulă de samur în forma unui cilindru puţin turtit, al cărui fund este făcut din stofă de culoare roşie şi niciodată albă, aceasta din urmă fiind rezervată numai domnilor, care au singuri dreptul s-o poarte, ca şi turbanul. Sub căciulă boierii au o tichie roşie pe care nu şi-o scot niciodată şi care ascunde puţinul păr pe care nu şi-1 rad. Peste cămaşa de mătase şi ceacşârii roşii terminaţi cu tuzluci galbeni de saftian poartă o veste lungă turcească ce coboară până la călcâie şi pe care o strâng în jurul mijlocului cu un şal de India. Iarna acoperă această vestă cu două sau chiar cu trei haine îmblănite de samur sau alte blănuri foarte scumpe. În sfârşit, încălţămintea constă din cizmuliţe sau papuci galbeni pe care obişnuiesc să-i lase la uşa apartamentului, mai ales dacă acolo sunt aşternute covoare[56].

În privinţa hainelor purtate de boieroaice, Recordon admiră rochiile albe, şalurile frumoase, scurtele de blană, băsmăluţele de muselină, ciorapii din bumbac, bijuteriile scumpe (cercei, medalioane, inele etc.):

Îmbrăcămintea boieroaicelor nu este cu nimic mai prejos de aceea a soţilor lor; de obicei sunt îmbrăcate într-o rochie albă, împodobită la poale cu o broderie lată. Dantelele cămăşuţei care le ascunde gâtul ies frumos în evidenţă pe şalul frumos sau pe eleganta scurtă de blană pe care o poartă iarna. Găteala capului, pentru care par să aibă mult gust şi care nu le vine rău, este formată dintr-o băsmăluţă de muselină imprimată, împodobită de cele mai multe ori cu broderii şi în care îşi înfăşoară capul în mai multe feluri, dar având întotdeauna grijă să li se vadă părul şi ca nodul elegant al băsmăluţei să scoată în evidenţă frumuseţea carnaţiei. Nişte gingaşi conduri peste un ciorap subţire de bumbac constituie încălţămintea cea mai obişnuită. În sfârşit, ar fi de prisos să-ţi spun că poartă tot soiul de bijuterii din cele mai scumpe, precum cercei, coliere, medalioane şi inele…[57]

Veşmintele au fost şi vor fi întotdeauna purtătoarele unui mesaj, imaginea poziţiei sociale a celui care le poartă. Prin urmare, boierii români erau cât se poate de atenţi în ceea ce priveşte felul în care se îmbrăcau şi în care se prezentau în faţa celorlalţi. Constrânşi într-o anumită măsură să respecte modelul vestimentar oriental din cauza realităţilor sociale şi politice, boierii români au ales să compenseze această limitare printr-un lux care i-a pus nu de puţine ori în poziţii divergente cu domnitorii fanarioţi. Nesupuse rigorilor de ordin politic, boieroaicele noastre au fost mult mai receptive la moda vestimentară occidentală pe care au îmbinat-o cu cea orientală.

Modelul cultural vestimentar ţărănesc: tradiţie şi românitate. Întreaga viaţă îşi desfăşoară etapele de cele mai multe ori în ambianţa unei locuinţe şi în micul univers care o înconjoară. Nicăieri acest adevăr nu a fost mai evident ca în lumea ţăranului român. Lăcaş şi martor al sensibilităţii sale, adăpost al momentelor cruciale ale existenţei, acea locuinţă, adesea îngropată în pământ a reprezentat temelia societăţii româneşti. Trecerea de la palat la colibă este dificilă şi în scris, nu doar în realitate.  Nicio încercare de prezentare a modelului cultural al ţăranului român nu  este lipsită de provocări, principală fiind lipsa informaţiilor. La aceasta se adaugă tipologia deja clasică la care s-au raportat majoritatea referirilor la lumea satului românesc şi anume asuprirea la care ţăranii erau supuşi şi greutatea achitării tuturor taxelor care le reveneau potrivit legilor. La confluenţa dintre oriental şi occidental, elitele nu pot fi în niciun caz păstrătoare ale identităţii sociale româneşti. Cu siguranţa, aceasta poate fi întrezărită doar în ţăranul român.

Deşi supuse unui subiectivism evident, generat de cele mai multe ori de necunoaştere, relatările călătorilor străini reprezintă nu numai o sursă bogată de informaţii pentru orice aspect al cotidianului din ţările române, ci şi un barometru al evoluţiei culturii şi civilizaţiei româneşti din acele vremuri. Potrivit relatărilor italianului Felice Caronni[58], românii erau bărbaţi chipeşi, înalţi, cu părul lung şi cu mustăţi şi barbă (după vârsta de 50 de ani). Îmbrăcămintea lor era formată dintr-o cămaşă largă, purtată peste iţari şi strânsă la mijloc de un brâu unde erau atârnate batista, tutunul, banii şi cuţitul. În picioare purtau opinci, iar iarna cizme. Italianul nu îşi ascunde însă dezaprobarea faţă de veşmintele româncelor, destul de transparente în opinia sa:

Înfăţişarea lor este  mai mult chipeşă, atât ca înălţime cât şi ca proporţii. Poartă părul lung, pe care, despărţindu-l pe frunte, îl lasă să cadă pe umeri. Poartă mustaţă, îşi rad barba până la 50 de ani împliniţi, iar de la acea vârstă nu mai apropie briciul de ea, dimpotrivă; dintre femei foarte puţine izbutesc  să aibă o înfăţişare frumoasă…Portul bărbătesc constă dintr-o cămaşă scurtă cu mâneci largi, care nu ajung până la cot, din iţari lungi, care se strâng deasupra coapselor. O curea de piele strânge totodată cămaşa şi iţarii, dar cămaşa e pe dinafară. La brâu stă atârnată toată zestrea lor: batista, cuţitul, punga cu bani şi punga pentru tutun împreună cu cele trebuitoare fumatului. Ca încălţăminte poartă opinci cu curele de piele pentru a le strânge acolo unde trebuie, cam la fel cu sandalele antice sau cu acele „cioce” folosite în munţii Abruzzi. Iarna se încalţă cu cizme colorate, îşi acoperă capul cu o pălărie neagră de piele sau cu o căciulă de blană, potrivindu-şi un fel de pieptar de postav grosolan alb pe lângă un fel de manta din acelaşi postav, atunci când o cere vremea rea… Este ciudat, dar nicidecum atrăgător portul femeilor: de la şolduri în sus numai cămaşa îmbracă vara pe femei; ea e închisă pe sub gât, dar aş spune că doar umbreşte şi nu acoperă sânul care, la cele care au fost mame, se trădează în chip supărător. Pe deasupra fustei  poartă un şorţ pe dinainte şi un altul pe dinapoi. Cizmuliţele lor, căci ele se încalţă la fel, sunt de saftin roşu sau galben- împodobite la sărbători îndeosebi cu cusături; tot cu cusături în culori sunt ornamentate şi cămăşile lor. Capul fetelor este totdeauna descoperit şi cu cosiţele lăsate să atârne pe spate; la femei este acoperit cu o pânză de in legată cu panglici, pe care înşiră perle false, mărgean, bănuţi[59].   

Wilkinson apreciază ca ţăranii români pe care îi întâlneşte şi pe care îi descrie sunt coborâţi în secolul al XIX-lea de pe columna lui Traian de la Roma. Portul bărbaţilor era format din opinci din piele de capră, iţari, cămăşă, dimie, chimir, pieptari, părul lung acoperit de o căciulă din piele de oaie, mustăţi, în timp ce femeile purtau o cămaşă lungă din bumbac, strânsă pe talie:

Portul ţăranilor se aseamănă cu acela al dacilor, aşa cum sunt înfăţişaţi la Roma pe Columna lui Traian. Picioarele lor sunt acoperite cu opinci făcute din piele de capră. Ei poartă un fel de iţari largi care sunt strânşi pe mijloc cu un chimir strâmt de piele şi se strâmtează mai jos de genunchi. Partea de sus a îmbrăcăminţii lor este alcătuită dintr-un pieptar strâmt şi deasupra poartă o bundiţă scurtă de dimie groasă şi iarna mai pun un cojoc de piele de oaie albă, care le atârnă pe umeri ca blăniţa husarilor. Nu-şi taie deloc părul de pe cap, care este împletit răsucit în spate şi acoperit de obicei cu o căciulă, făcută din piele de oaie, dar care vara este înlocuită cu o pălărie mare rotundă. Îşi rad barba şi lasă să le crească numai mustăţile. Femeile sunt acoperite de la gât până la glezne cu o rochie lungă dintr-o pânză groasă de bumbac, de culoare deschisă, strânsă în jurul mijlocului ca să li se vadă formele. Ele merg de obicei desculţe şi îşi acoperă capul cu o basma obişnuită, care serveşte mai degrabă pentru a le strânge părul. În zilele de sărbătoare pun peste cămaşa lor obişnuită o rochie colorată de o calitate mai bună; ele o încheie de la mijloc până la gât, în jurul căruia poartă, în chip de podoabă, unul sau mai multe şiraguri de mărgele sau salbe de parale găurite în acest scop[60].

Pagini cu descrieri amănunţite despre îmbrăcămintea românilor a redactat şi călătorul francez François Recordon.  Potrivit acestuia, ţăranii români se îmbrăcau cu opinci, iţari, o cămaşă cu găitane, o căciulă din blană de oaie peste care puneau iarna un cojoc din piele de oaie.  Musţăţile lungi ale românilor, deşi neîngrijite, trădau blândeţea firii lui:

Dacă încep să descriu îmbrăcămintea lor, îţi voi spune că cea a bărbaţilor este alcătuită aproape numai dintr-o cămaşă, dintr-o bundiţă lungă şi din iţari strâmţi, veşminte care, în afară de cămaşă, sunt făcute de obicei dintr-o stofă de lână albă cu cusăturile şi tivul împodobite cu mici găitane albastre. Ei poartă o căciulă din blană de oaie, îşi încing mijlocul cu un brâu care câteodată este de piele, dar de cele mai multe ori este o fâşie lată din stofă de lână de culoare naturală ori vopsită în roşu sau verde; în sfârşit, încălţămintea este alcătuită din câteva bucăţi de pânză grosolană, în care-şi înfăşoară gamba şi laba piciorului, apărând-o pe aceasta şi cu opinci. Iarna îşi pun peste haină un cojoc de piele de oaie sau un suman grosolan cu glugă, cu care îşi acoperă capul; apoi nu se prea întâmplă să iasă pentru câtva timp din casă fară să ia cu ei o traistă. Mustăţile lungi, care le umbresc gura şi barba neîngrijită, lasă totuşi să le citeşti pe faţă blândeţea firii lor[61].

În privinţa ţărăncilor, Recordon descrie cămăşile acestora împodobite în culori vii peste care legau două fote şi la care asortau diverse salbe:

Îmbrăcămintea femeilor române este formată, în primul rând, dintr-o cămaşă care în partea de sus şi la mâneci este încărcată de cusături cu arnici albastru sau roşu; peste cămaşă nu poartă nici rochie, nici fustă, ci două fote de stofă destul de groasă, în dungi albastre, roşii şi albe sau galbene pe care le leagă una în faţă şi alta dinapoi, lăsând să se vadă frumoasa lor cămaşă de care sunt destul de mândre; în sfârşit, se poate spune că femeile de la ţară au o anumită eleganţă în găteala lor, mai ales când au pe cap o băsmăluţă care pune în valoare farmecul chipurilor lor, deşi adesea sunt puţin arse de soare. Câte unele poartă la gât salbe de monede de argint, ca femeile ţiganilor, sau chiar de aur, ca evreicile, care îşi împodobesc cu acestea şi frumoasa lor tichie înflorită cu mărgăritare fine; dar trebuie să te gândeşti că ţărăncile române sunt foarte departe de a putea ajunge vreodată la un asemenea lux[62].

Contrastând cu părerile prezentate mai sus, englezul Nathaniel Burton consideră că ţăranii români, la adăpostul pălăriilor mari, au o privire hoţească şi cruntă; bărbaţii poartă o cămaşa lungă, un brâu la care are au legate punga de tutun, amnarul şi briceagul, iţari, sandale; au părul lung şi mustăţi, haine de postav, căciuli de oaie şi papuci turceşti:

Locuitorii au  o privire hoţească şi cruntă sub pălării mari, de formă joasă; sunt informat că nu respectă prea mult proprietatea altora; în afară de această pălărie mare de formă puritană, ei poartă o cămaşă care le ajunge până la genunchi cu un brâu, la care sunt legate în faţă punga de tutun, briceagul şi amnarul; au iţari scurţi şi sandale ale căror nojiţe sunt înfăşurate în jurul piciorului şi prinse de un fel de obiele de lână; ei poartă şi părul lung şi mustaţă, dar barba a ieşit cu totul din uz, în afară de unele persoane foarte bătrâne din locuri îndepărtate ale ţării; câţiva locuitori poartă o haină dintr-un postav cafeniu închis, alcătuit dintr-o bondiţă lungă, pantaloni largi, o căciulă de piele de oaie; vezi şi unii cu ilicul turcesc, împodobit pe spate şi cu papucii turceşti- aceştia cu pălăria mare au o înfăţişare ciudată; ei combină totuşi costumele din Europa cu cele din Asia[63].

Franţuzoaica Ami Boue s-a arătat interesată de modelul cultural vestimentar al românilor din Ţara Românească, model pe care l-a asemănat celui bulgăresc şi căruia i-a găsit şi unele influenţe ungureşti. Căciulile mari de oaie, mustăţile lungi şi hainele albe ale românilor le dădeau acestora un aer sălbatic, în opinia călătoarei franceze, care a sesizat şi contrastul ciudat existent între aceşti oameni şi boierii care începeau încet, dar sigur să adopte modelul vestimentar occidental:

Ţăranii din Ţara Românească au un costum apropiat celui al bulgarilor, cu excepţia iţarilor, un pantalon de pânză albă asemănător cu ai noştri. O cămaşă scurtă depăşeşte puţin genunchiul şi este ţinută de o centură de piele neagră numită brăcinar. Restul îmbrăcăminţii este format dintr-o vestă albă, un ilic rotunjit, uneori de altă culoare sau de un mintean scurt, ciorapi scurţi de lână sau numai câteva cârpe, opinci sau călţuni grei şi cu o enormă căciulă din piele. Călţunii lor sunt în parte ungureşti, cu tălpi de lemn şi cu pielea închisă simplu deasupra. Căciulile  sunt din piele de oaie, cu lâna brună, neagră sau albă şi au forma celor ale grenadirilor; acestea, alături de mustăţile lungi şi de hainele lor albe, le dau românilor un aer sălbatic. Pentru frig ei au de asemenea mănuşi fără degete, şube albe, bucăţi de piele de oaie numite cojoace mai mult sau mai puţin lungi, care adesea nu depăşesc genunchii sau chiar bucăţi mai mari, bunde ungureşti, cusute din piele galben-brun, pe care florile brodate dau un efect bizar. Dacă sunt în călătorie, au agăţată de curea o mică pungă din piele neagră în care îşi pun proviziile…Femeile ţăranilor au capul acoperit cu un tulpan, pe când fetele lor au capul gol, pletele împletite în cozi, atârnând pe spate şi ornate cu flori. Ele au fuste sau mai simplu în timpul verii, cămăşi şi fote, ca bulgăroaicele şi uneori centuri ţesute. Încălţămintea lor, ca şi a bărbaţilor, este formată din opinci şi călţuni; acestea sunt puse peste ciorapi groşi de  lână, în aşa fel încât picioarele seamănă cu ale unui elefant. Vara este mult mai agreabil   de a le vedea în picioarele goale; şi când plouă sau când spală rufe, pudoarea nu pare să le ferească de a-şi ridica cămaşa mult deasupra genunchiului[64].

Concluzii. În urma celor prezentate mai sus, este destul de dificil de stabilit unde încep influenţele vestimentare orientale şi care este limita de pătrundere a elementelor occidentale într-o ţară aflată pe toată durata secolului al XVIII-lea în calea dorinţelor de cucerire a trei mari imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus. Ştim cu certitudine că veşmintele româneşti sunt influenţate de moda orientală prin intermediul domnitorilor fanarioţi care impun  portul oriental tuturor funcţionarilor publici. Prin urmare, marile familii boiereşti se îmbrăcau oriental, cheltuind sume imense de bani pe haine aduse din Siria şi India, dar în acelaşi timp aveau legături politice, culinare şi economice cu occidentul vest-european. Vorbeau italiana şi franceza, comandau, prin intermediul  românilor din Transilvania, profesori de limba franceză şi de pian  pentru copiii lor. Familia Văcăreştilor este cea care în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea scrie printre primele poezii în limba română, în timp ce tineretul educat de revoluţionarii francezi ajunşi în principate decide că venise timpul eliberării de sub influenţa Orientului. Epoca lui Napoleon a reprezentat pentru Ţara Românească redeşteptarea spiritului Occidentului cruciat. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în numai 20 de ani, societatea cultivată din Ţara Românească devine o copie fidelă a celei pariziene.  Ironizat în primii ani, costumul occidental devine în foarte scurt timp principalul veşmânt al elitelor politice şi intelectuale române. În Bucureşti, în toate saloanele, se vorbea cel mai des în limba franceză. Orientul veşmintelor largi, al şalurilor indiene, al bărbilor stufoase şi al şalvarilor dispăruse sau dispărea treptat odată cu bătrânii boieri, nostalgici după vremurile apuse. În această continuă pendulare între Orient şi Occident, lumea tradiţională românească poate fi descoperită doar în figura ţăranului român. Din punct de vedere vestimentar, acesta îşi păstrează costumul popular şi se prezintă vederii călătorilor străini sub forma dacului coborât parcă de pe Columna lui Traian la începutul secolului al XIX-lea.

[1] A. Nanu, Artă, stil, costum, Bucureşti, Editura Noi Media Print, 2007, pp. 12-19. A se vedea şi Jen Jones, Fashion History: Looking Great Through the Ages, Capstone Press, 2007, 32 pp.

[2] J. Sempere y Guarinos, Historia del luxo, y de los leyes suntuarias de España, vol. I-II, Madrid, 1788.

[3] Al. Alexianu, Mode şi veşminte din trecut., vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, pp. 82-85.

[4] A se vedea pentru identificarea vestimentară a unui simbol cu o anumită cauză exemplul cocardei revoluţionare franceze, analizat de  Jean Marc Devocelle,  La cocarde directoriale: dérives d’un symbol révolutionnaire, în „Annales historique de la Révolution française”, vol. 289, nr. 1, 1992, pp. 355-366.

[5] Vl. Diculescu, Viaţa cotidiană a Ţării Româneşti. 1800-1848, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1970pp. 67-68.

[6] A.-S. Ionescu, Modă şi societate urbană în România Epocii Moderne, Bucureşti, Editura Paideia,2006, pp. 18-22.

[7] A. Nanu, Arta pe om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare, Bucureşti, Editura Compania, 2007, pp.  7-13; 78-79, 110-112.

[8] F. Regnault, L’Evolution du costume (17e conférence transformiste), în „Bulletins de la Société d’anthropologie de Paris”, vol. 1, nr. 1, 1900, pp.  329-344.

[9] Odile Blanc, Histoire du costume : l’objet introuvable, în „Médiévales”, vol. 14, nr. 29, 1995, pp. 65-82.

[10] Yves Delaporte, Le Signe vestimentaire, în „L’Homme”, vol. 20, nr. 3, 1980, pp. 109-142.

[11] Irene Turnau, Varsovie au XVIIIe siècle : les costumes bourgeois, în „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”, vol. 16, nr. 5, 1960, pp. 1127-1137.

[12] Adina Nanu, Arta pe om…, pp. 50-51.

[13] Ibidem,  pp. 51-58.  A se vedea şi Michel Pastoureau, L’Eglise et la couleur, des origines à la Réforme, în „Bibliothèque de l’école des chartes”, vol.  147, nr. 1, 1989, pp. 203-230.

[14] A se vedea şi Jean Poirier; Patrick O’Reilly,   L’évolution du costume, în „Journal de la Société des océanistes”, vol. 9, nr. 9, 1953, pp. 151-169.

[15] Adrian Silvan Ionescu, Mişcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, Noi Media Print, 2008, p. 23.

[16] A se vedea pentru comparaţie şi Jan Reychman, Les influences orientales en Pologne et dans les pays limitrophes à l’époque des «Lumières », în „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”, vol. 20, nr. 3, 1965, pp. 537-546.

[17] Academia Română, Micul dicţionar academic, vol. I, Bcureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003 (în cont. MDA), pp., 88.

[18] Ibidem, p. 161.

[19] Ibidem, p. 217.

[20] Ibidem, p. 288.

[21] Ibidem, p. 269.

[22] Ibidem, p. 356.

[23] Ibidem, p. 378

[24] Ibidem, p. 454.

[25] Ibidem, p. 456.

[26] Ibidem, p. 458.

[27] Ibidem, p. 469.

[28] Ibidem, p. 532.

[29] Ibidem, p. 523.

[30] Ibidem, p. 497.

[31] MDA, vol. II, 2002, p. 174.

[32] Ibidem, p. 237.

[33] Ibidem, p. 456.

[34] Ibidem, p. 545.

[35] MDA, vol. III, 2003, p. 22.

[36] Ibidem, p. 355.

[37] Ibidem, p. 457.

[38] Ibidem, p. 892.

[39] MDA, vol. IV, 2003, p. 738.

[40] Ibidem, p. 734.

[41] Ibidem, p. 904.

[42] A. Nanu,  Artă, stil, costum…, pp. 176-179.

[43] A.-S. Ionescu, Modă şi societate urbană…, pp. 93-100.

[44] A. Alexianu, op. cit, pp.  120-124.

[45] A. Nanu, Artă, stil, costum…., p. 175.

[46] Ibidem.

[47] M. Carataşu, Documentele Văcăreştilor, Bucureşti, 1975, p. 63.

[48] Ibidem,, pp. 75 şi 77.

[49] Auguste Marie Balthasard Charles Pelletier, conte de Lagarde (1780- ?), a participat activ la mişcările politice şi militare europene generate de revoluţia franceză, luptând atât de partea Franţei, cât şi a Rusiei. Cu ocazia drumurilor dinspre Paris spre Moscova şi retur a călătorit şi prin ţările române. Impresiile sale au fost redactate şi publicate sub forma unor scrisori către prietenul său Jules Griffith.

[50] Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, pp. 564-565.

[51] William Wilkinson a fost al doilea reprezentant diplomatic al Marii Britanii în principate (1814-1818). Memoriile sale sunt publicate în lucrarea An Account of the Principalities of Wallachia and Moldavia with various political observations relating to them,Londra, 1820.

[52]  Călători străini…, vol.I, p. 640.

[53] Sir Robert ker Porter (1777-1842), pictor de profesie-a pictat în special scene de bătălie, a lucrat o perioadă la curtea ţarului Alexandru I. Călătoreşte mult în întreaga lume, de câteva ori îndeplinind şi funcţii diplomatice din partea Marii Britanii. Notele sale despre Ţara Românească şi Moldova sunt publicate în volumul Travels in Georgia, Persia, Armenia, Ancient Babaylonia etc. during the years 1817, 1818, 1819 and 1820, Londra, 1822.

[54] Călători străini…, vol.I,  pp. 806-808.

[55] Francois Recordon (1795-1844) şi-a urmat în 1815 la Bucureşti tatăl, negustor cunoscut în capitala Ţării Româneşti. Aici, tânărul francez devine secretarul de limbă franceză al domnitorului Caragea. După moartea tatălui său şi evenimentele revoluţionare din 1821, Francois Recordon se întoarce în Franţa unde îşi public memoriile despre viaţa sa printer români. Cartea este dedicată domnitorului Gheorghe Caragea.

[56] Călători străini…, vol. I  p. 679.

[57] Ibidem, pp. 679-680.

[58] Felice Caronni (1747/1748-1815), arheolog şi numismat italian, a fost timp de 20 de ani  în slujba contelui maghiar Viczay Hedervarz-Mihaly, călătorind şi în Transilvania unde a luat contact şi cu  obiceiurile românilor. Impresiile sale de călătorie au fost publicate la Milano în anul 1812.

[59] Călători străini…, vol. I, pp. 487-488.

[60] Ibidem, p. 649.

[61] Ibidem, p. 667.

[62] Ibidem, p. 668.

[63] Călători străini…, vol. III, p. 583.

[64] Ibidem, p. 882.

 

Sursa foto:  imagoromaniae.ro

Port popular din Mehedinţi la Târgul moşilor

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *