Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Emoţie şi eveniment excepţional în Ţara Românească (1600-1750)

Felul în care zâmbeşte o persoană dragă, cum îşi poartă părul, cum salută şi cum se comportă în anumite situaţii sunt fapte ale vieţii care nu rămân în istoria lumii şi adeseori nici măcar în amintirea noastră. Figura şoferului autobuzului pe care îl folosim zilnic să ajungem la serviciu, la părinţi sau la şcoală; silueta vânzătoarei de la magazin pe care adesea o admirăm; valorile morale  ale dascălului pe care l-am iubit şi care ne-a influenţat viaţa sunt câteva dintre sutele de modele culturale pe care evenimentele cotidiene ni le aduc la cunoştinţă.  Fiecare dintre noi avem un ritual propriu pe care îl punem în scenă în fiecare dimineaţă. Ne trezim şi ştim ce avem de făcut în acea zi; ce se aşteaptă de la noi să fim, să facem şi ce ne dorim noi ca să „îndulcim” acest ritual mult prea monoton şi repetitiv.  Şi această realitate a fost dintotdeauna aşa, câtă vreme oamenii s-au organizat în comunităţi cu reguli, filosofii, conducători şi supuşi. În timp, în funcţie de evoluţia istorică, monotonia vieţii de zi cu zi a fost întreruptă de evenimente excepţionale. Prin impactul  vizual deosebit, prin urmările teribile provocate, prin spectacolul deosebit oferit, acestea vor rămâne multă vreme în mentalul colectiv pe care îl vor transforma şi influenţa.

Excepţie de ce la cele descrise mai sus nu face nici spaţiul Ţării Româneşti în perioada 1600-1750.  Cotidianul românesc era adânc înrădăcinat în lumea tradiţiilor populare şi a religiei. Evenimentele excepţionale cu o violenţă mare erau trăite prin prisma unei religiozităţi profunde, practice. Bolile, războaiele mari, jafurile, inundaţiile, cutremurele şi incendiile, foametea şi gerul extrem sunt adesea forme ale pedepselor divine pentru populaţia lipsită de credinţă şi sunt plasate într-un timp religios. Iată de ce în evul mediu românesc (la fel s-a întâmplat şi în Occidentul catolic, de altfel), comerţul cu obiecte sfinte şi cu nu mai puţin celebrele indulgenţe a atins cote de neimaginat.  Evenimentele deosebite care au aprins imaginaţia şi frica românilor nu au fost doar de natură violentă. Putem aminti alaiurile domneşti şi cele care întâmpinau demnitari străini,  marile slujbe bisericeşti; mai toate încheiate cu banchete cu mâncare, băutură şi muzică. Nunţi celebre, spectacole de circ, înmormântări deosebite, încoronări de domni etc., iată alte câteva exemple de evenimente excepţionale care întrerup monotonia vieţii de zi cu zi.

Fiecare dintre aceste evenimente erau interpretate de oameni potrivit pregătirii şi cunoştiinţelor, precum şi a culturii pe care le deţineau. Şi mai ales prin prisma emoţiilor. Faptele lui Mihai Viteazul, pe care doar le amintim în acest studiu pentru că spaţiul nu ne permite o analiză mai amănunţită; tragica moarte a domnitorului Brâncoveanu şi a fiilor acestuia au creat emoţii nu doar în epocă, ci şi în secolele care au urmat. Atunci când ne raportăm la Mihai Viteazul şi la Constantin Brâncoveanu o facem prin prisma emoţiilor pe care povestea vieţilor celor doi mari domnitori români ni le generează.  Emoţiile au fost cele care au contribuit la luptele teribile dintre  familile boiereşti în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Ţara Românescă.  Şi victime  efectelor acestora au fost atât poporul, cât mai ales familiile celor implicaţi (drama familiei Cantacuzino după moartea domnitorului Ştefan Cantacuzino este doar unul dintre exemple).  Emoţii care nu vor fi uitate niciodată au fost produse în familiile de români de morţile celor dragi din cauza războaielor, ciumei, inundaţiilor şi foametei. Emoţii au fost generate de pierderea averilor în asemenea condiţii schimbătoare ale vieţii. Şi exemplele pot continua.

Unele dintre cele mai impresionante evenimente excepţionale de-a lungul evului mediu românesc  prin spectacolul de imagine pe care îl oferă sunt cu siguranţă eclipsele şi cometele care puteau fi observate de români. Chiar şi astăzi, cu toate că ştiinţa le poate explica în cele mai mici detalii, traiectoriile cometelor, precum şi feluritele eclipse care pot fi vizibile cu ochiul liber provoacă reacţii diverse. Un prim exemplu este reprezentat de eclipsa din 1699:

Să se şti de când au perit sorile şi au dat turcii Caminiţa, leat 7207[1]

Eclipsa este văzută şi în Moldova şi dascălul Vasilie îşi notează şi el evenimentul:

Scris-am această svîntă liturghiia dascălul Vasilie Sturdza moldoveanul când au întunecat soarele în luna lui septevrie în 13 zile. Să să ştiia[2].

O serie de mărturii, atât din Moldova, cât şi din Ţara Românească menţionează eclipsa din 1748[3]. Amintim două dintre ele:

Se se ştiia de când au pierit soarele gioi în 14 (dzile) a lui iuliia, la 7 ciasuri de zi, şi 3 ciasuri au fost întunecat. Puţin rămăsese de o parte. Şi când s-au plinit 10 ciasuri, s-au plinit lumina. În dzilele pre bunui şi dreptu creştinului domnul Constantin Nicolaiu voevod, în domnie a trie, la leat 7256, iulie 14 dzile. Az erei zidar Rugină iscal.

             Să să ştie de când au perit soarile în zilele pre luminatului şi înălţatului domnul Gligorie Ghica voivod, întru a doa domnie, la luna lui iulie, dni 14, 7256. Az popa Moise.

             Evenimente excepţionale ale cotidianului Ţării Româneşti sunt şi feluritele alaiuri la care locuitorii oraşelor, în special cei ai Bucureştilor, luau parte.  Un exemplu este cel menţionat de Chesarie Daponte în cronica sa care acoperă perioada 1648-1704:

Atunci a dat voe marelui dragoman ca să vie înainte la casa lui, care a venit pe Dunăre la Rusciuc şi de acolo la Bucureşti şi s-au întâlnit cu Constantin vodă Basarab, în timpul când era nunta Domniţii lui, Stanca, cu Radul Beizadea, fiul lui Iliaşcu Vodă; şi l-a primit cu mare cinste şi a fost socru din partea ginerelui. După  aceea s-a săvârşit şi logodna Domniţei Ilinca  cu fiul său Scarlat. A stat la Bucureşti ca zece zile, avându-l Domnul la mare cinste şi bună-primire şi când s-a pornit pentru Constantinopol l-a urmat cu alai pompos şi cu presente destule, dându-i  îndeajuns oameni să-l acompanieze până la Constatinopol, unde ajungând a stat zece zile şi luându-şi soţia sa s-a dus la Adrianopol[4].

             În aceeaşi categorie de evenimente excepţionale pot fi încadrate şi mesele şi serbările domneşti, unele dintre ele fiind continuarea aşteptată a acestor alaiuri. Ceremonialul meselor domneşti cuprindea o componentă diplomatică reliefată cel mai elocvent în memoriile călătorilor străini. Până în perioada fanariotă, mesele erau binecuvântate de mitropolit care participa alături de domnitor la aceste evenimente. La fel de important era ritualul închinatului paharelor cu vin, realizat potrivit unei adevărate simbolistici a puterii (de cele mai multe ori, primul pahar era închinat suveranului de la Istanbul). Paul Strassburg, diplomat german, ne-a lăsat o descriere cuprinzătoare a ceremonialului domnesc de la curtea lui Leon Tomşa (1629-1632):

             După ce s-a sfârşit convorbirea şi au avut loc negocierile, au răsunat cornurile şi trâmbiţele cu mare zgomot pentru a se începe prânzul. Partea din dreapta a mesei mi-a fost dată mie şi însoţitorilor mei, iar cea din stânga, domnului şi românilor săi. Înaintea domnului erau vase de argint, la mijloc vase de ceramică îngrijit lucrate şi smălţuite iar la capăt, talere şi blide de lemn. Bucatele nu se ridicau în tot timpul prânzului şi mai multe ceasuri în şir se tot puneau mereu felurile unele peste altele, încât s-au înălţat, cu încetul, într-o grămadă ca o movilă. Vinurile erau foarte bune la gust şi de soi foarte ales şi închinînd des cu paharul, convorbirea dintre oaspeţi ajungea tot mai prietenoasă şi mai liberă. În sfârşit, când domnul, ridicând o mare cupă a închinat pentru sănătatea şi biruinţa Maiestăţii sale, s-au descărcat câteva catapulte şi tunuri de aramă cu atâta răsunet încât se cutremura clădirea dărăpănată şi chiar vasele de pe masă se ciocneau între ele. Marii dregători şi boierii Ţării Româneşti, de câte ori închinau cu paharele pentru sănătatea şi propăşirea domnului lor; după îndatorirea lor, de tot atâtea ori îngenuncheau pe rând şi astfel goleau paharul în genunchi. În asemenea desfătări s-au prelungit cuvântările şi băutura până noaptea, când fiecare s-a întors la locuinţa sa[5].

             O altă măruturie despre ceremonialul domnesc este cea a lui Paul de Alep care ne relatează masa oferită unchiului său, Patriarhul Macarie, şi lui de către domnitorul Constantin Şerban:

             Aici este obiceiul ca  atunci când servitorii încep să aducă farfuriile de la bucătărie să fie de faţă lăutarii şi să tragă o cântare din fluierele şi tobele lor. Ospăţul, într-o zi atât de solemnă, nu se sfârşeşte niciodată fără nenumărate rânduri de închinări cu pahare. Mai întâi, se aprinde o lumânare la icoana care se află deasupra capului domnului şi se aduce o cădelniţă pe care, sculându-mă de la masă, am luat-o şi am tămâiat icoana, pe domn şi întreaga adunare, aşa cum se afla la masă, dar toţi stăteam în picioare, în timp ce patriarhul spunea o rugăciune pentru domn. Primul pahar l-a închinat domnul pentru şi el a pus să se toarne de două ori şi de trei ori pentru toţi cei de faţă. În al doilea rând, el a închinat în cinstea sărbătoarei; în al treilea, în sănătatea sultanului turcilor, de trei ori, iar în clipa când domnul nostru începea să golească paharul, se slobozeau îndată trei tunuri şi se suna de trei ori din tobe, fluiere, cornuri şi trâmbiţe. Tot astfel s-a făcut când a închinat, în rândul al patrulea, pentru craiul ungurilor, apoi în al cincilea, pentru fiul acestuia, de trei ori; în al şaselea [rând] pentru Ştefan, domnul Moldovei, de trei ori; în al şaptelea [rând] pentru Hmelniţki, de trei ori; în al optulea şi ultimul rând s-a băut în sănătatea chiar a domnului, de trei ori sau de patru ori […][6].

Evenimente excepţionale nu erau doar mesele domneşti servite în cinstea oaspeţilor străini. De Paşti şi în prima zi a noului an, de Sf. Vasile, domnul îşi invita boierii la o masă festivă. Cel care ne descrie pe larg aceste obiceiuri este italianul  Anton Maria del Chiaro care a publicat în anul 1718, la Veneţia, o lucrare despre viaţa socială şi politică a Ţării Româneşti sub domnitorii Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Nicolae Mavrocordat. După încheierea slujbei religioase, potrivit relatărilor lui del Chiaro, lumea este chemată la masă în sunetul muzicii. Domnul şi boierii sunt serviţi înainte cu votcă şi dulceaţă, după care urmează ceremonialul spălării mâinilor. La masa propriu-zisă, întovărăşită de numeroase toasturi dublate de salve de tun, mitropolitul ocupă locul din dreapta domnitorului, urmat de ceilalţi boieri, în funcţie de demnitatea lor. Într-o cameră separată, se desfăşoară, după aceleaşi reguli, masa doamnelor:

          Găsesc util să descriu masa oferită boierilor, de Paşti, de către domni, după care cetitorul va putea deduce despre cheltuelile celorlalte festivităţi de la Curte. După slujba religioasă, la ora mesei, trâmbiţaşii dau semnalul, şi se aduc în sala cea mare mâncărurile. Boierii de primul rang, împreună cu Domnitorul, sunt serviţi într-o odaie vecină cu vutcă şi dulceaţă, după care îşi spală, în ordine, mâinile, îşi dezbracă hainele care rămân prinse la gât numai în copcă, cu mânicile atârnate la spate, după care, prânzul este anunţat. În frunte cu Principele, se îndreaptă toţi spre sala de mâncare, îşi ocupă locurile, după demnitatea fiecăruia, afară de cei ce stau în picioare la spatele Principelui pentru a-l servi […]. În apartamentul doamnei are loc aceeaşi masă, cu aceeaşi orânduială, cu jupănesele care ocupă locurile, sau servesc ca şi respectivii lor bărbaţi, îndată ce domnitorul îşi ocupă locul la masă, orchestra compusă din trâmbiţe şi tobe, cântă în curte, până ce principele rădică primul toast, ascultat în picioare de toţi; afară de mitropolit, care de obicei închină înaintea domnitorului, în sănătatea, acestuia. Principele bea în sănătatea fiecărui boier în parte, şi toasturile continuă trei ore în şir […]”[7].

O altă sărbătoare celebrată de domn printr-o masă oferită boierilor săi avea loc în ziua Sfântului Vasile, pe 1 ianuarie. Cu această ocazie, se puneau în scenă diferite jocuri pentru a înveseli atmosfera. De exemplu, atunci când strănuta un boier, domnul îi oferea un pahar de vin împreună cu un dar, de obicei postav pentru haine. La desert se serveau plăcinte cu răvaş în care boierii  puteau găsi mesaje precum beţie, râvnitor de domnie sau altele. Mai exista obiceiul oferirii de daruri care constau în diferite materiale, desigur de mare preţ, pentru croirea de haine:

           Acest banchet se repetă la zile mari, cu mica deosebire că la 1 Ianuarie, de Sft. Vasile, dacă strănută un boier, i se oferă repede un pahar cu vin, iar domnitorul îi dăruieşte postav şi atlas pentru haine, iar dacă domnitorul strănută, visteria îi oferă brocard aurit pentru haină. Ca desert, se serveşte plăcintă în care sunt băgaţi bani şi bilete cu conţinut amuzant. Fiecare boier e dator să cetească tare conţinutul foaiei sale de plăcintă şi se nimeresc cuvintele: beţie, îngâmfare, făţărnicie, râvnitor de domnie, la care domnitorul adăoga câte un cuvânt de duh care stârnia entuziasmul comesenilor. Aceeaşi masă cu aceleaşi amuzamente e în apartamentul doamnei cu jupânesele pomenite. Odată terminate toasturile şi salvele, armata pleacă spre căzărmi, fiecare companie cu steagul ei. Masa însă urmează tot mai aprinsă de vinurile cele mai bune, şi licherurile, care, la mesele lui Constantin Brîncoveanu erau din cele mai alese din Europa. Mâncărurile erau gustoase şi preparate după bucătăria franceză, nemţească şi italiană. Era o veche datină, ca la zile solemne sau la nuntă boierească, farfuriile să nu se ridice de pe masă, ci se puneau una peste alta, şi se formau coloane de farfurii atât de înalte, că boierii, chiar în picioare, nu vedeau pe cei de cealaltă parte a mesei. Domnul şi chiar boierii, trimiteau zilnic de la masa lor, câte unui protejat, mai ales străinilor, câte un fel de mâncare sau câteva sticle cu vin”[8].

             Din rândul evenimentelor excepţionale care îşi fac loc în cotidianul românesc, multe pagini de istorie sunt scrise cu negru de bolile şi epidemiile care au izbucnit, de cele mai multe ori din cauza perioadelor de războaie cărora li se asociau foametea şi condiţiile precare alimentare şi de igienă. Flagelul cumplit care va rămâne pentru totdeaună în mentalul colectiv european, nu doar românesc, va fi ciuma[9].  O primă menţiune (pentru perioada pe care o analizăm noi) este cea din 1660 când ciuma este asociată foametei şi invaziilor tătăreşti şi turceşti.  Câţiva ani mai târziu, între anii 1676 şi 1677, o nouă epidemie de ciumă izbucneşte în Bucureşti, iar Duca şi marii boieri se refugiază la moşiile lor din provincie[10].

Ca umare a deselor epidemii de ciumă, sunt puse în practică primele măsuri de combatere a acesteia. Prin urmare, este înfiinţat corpul cioclilor din foşti ciumaţi, acum imuni, care aveau rolul de a igieniza oraşul şi de a încerca să împiedice extinderea flagelului.  Din cauza asediului Vienei şi a jafurilor oştilor combatante, foametea apărută a adus din nou ciuma. Câţiva ani mai târziu, în 1689 şi 1693, epidemiile izbucnesc din nou, în mod repetat şi populaţia îngrozită a Bucureştilor părăseşte oraşul, refugiindu-se în păduri şi munţi. Tot atunci, multe familiii boiereşti au încredinţat averea mânăstirilor şi nu puţine au fost cele care nu s-au mai întors spre a o revendica. În faţa ciumei care izbucneşte în capitală între 1706-1707, Brâncoveanu se refugiază la Târgovişte.  Ciuma revine din nou în Ţara Românească în 1718, din cauza războiul dintre turci şi austrieci.  Tabloul anarhiei sociale este completat de foametea cumplită care a lovit atunci oraşul Bucureşti. În 1735, în încercarea de a reduce efectele devastatoare ale ciumei, Grigore Ghica înfiinţează la Spitalul Pantelimon o secţie pentru bolnavii de ciumă:

          Am socotit să zidesc şi să înalţ din temelie o sfântă şi dumnezeiască casă, unde şi spital de săraci să fie, însă nu numai de bolavi ce ar pătimi de alte boli trupeşti, ci de bolnavi cari din depărtarea lui Dumnezeu ar pătimi de boala ciumii, pentru că aci în ţară şi în oraşul scaunului domnesc al Bucureştilor aduce vremea acea cumplită năpraznică boală între oameni, uneori în vreme de iarnă, când săraci ca aceia, neavând nici între cei sănătoşi, nici pe afară a hălădui, pătimeşte ca patima cumplită şi amar pe geruri şi prin vifore nesuferite şi-şi răpesc viaţa… Am hotârât domnia mea să li se facă nişte case acolea aproape, lângă îngrădişul spitalului, la un loc din afară, ca să fie întrânsele bolnavi, ca aceia de boala ciumii, păzindu-se ca la un lazaret să nu se amestice cu bolnavi cei din năuntru ce ar fi pătimaşi de alte boale[11].

        După ciuma cumplită din 1737-1738 care a ucis în Bucureşti peste 30000 de oameni, acelaşi Grigore Ghica, revenit ca domn al Ţării Româneşti, reorganizează breasla cioclilor (1752). Formată din 20 de persoane, aceasta era condusă de un polcovnic de ciocli şi avea ca atribuţii: îngrijirea ciumaţilor, ridicarea şi transportarea bolnavilor de ciumă la spital, izolarea şi dezinfectarea caselor, cercetarea mahalalelor pentru a găsi posibili ciumaţi, îngroparea celor morţi. Breasla avea în rândul ei şi femei şi dispunea  de o căruţă cu coviltir, fiind scutită de dări. Despre efectele teribile ale ciumei asupra mentalului colectiv românesc ne mărturisesc şi poeziile populare:

        Foaie verde nalbă moale,/Adus-a un nor în poale/Noru în ţară s-a lăsat,/Peste oameni a plouat;/N-a plouat ploaie curată,/Ci cu ciumă amestecată!/Unde-ajunge picătură,/Se închid ochii şi gura:/Ochii să nu mai privească,/Gura să nu mai grăiască!/Plină-i ţara, mult e plină/De scaeţi, de mărăcină./Unde-s tufe prin potici,/Sunt morminte de voinici;/Unde-s tufele mai dese,/Mormânturi de jupânese;/Unde-s tufele mai rari/Mormânturi de fete mari;/Unde-s tufele mai vii,/Tot morminte de copii[12].

         Tot despre felul în care oamenii reacţionau în lungile perioade ale epidemiilor de ciumă, ne scrie Ionnescu-Gion:

          În toate rândurile şi în tot decursul secolului XVIII, când ajungea punctul culminant al boalei, Bucurescii erau într-o groază nemaipomenită. Lumea se buimăcea cu desăvârşire. Se vedeau oameni care umblau zăpăciţi printre cadravre, infectându-se de mii de ori şi zicând altora vorbele care au rămas pe urmă ca locuţiune consacrată în limba noastră:

        -Eh! Şi la urma urmelor, la ce-o să mă aştept: o moarte şi un cârlig, făcând alusiune la cârligul cu care cioclii trăgeau pe morţi din casă…

         Unele uliţe erau închise de locuitorii lor cu munţi de mărăcini, de bolovani, de moloz, ca să nu viă ciumaţii pe acolo. Se lipiau ferestrele cu hârtie albastră ca să nu intre ciuma. Nu se mai zicea boalei ciumă, ci sfântă. Şi-o închipuiau ca o femeie cu picioarele de gâscă. Unii spuneau că au văzut-o plimbându-se într-o căruţă cu roatele făcute din căpăţâni de boieri mari, cu discurile făcute din coaste de fete mari, cu leocele făcute din oase de flăcăi şi cu osiele din oase de viteji[13].

O altă serie teribilă de catastrofe naturale care a influenţat într-un mod constant mentalul colectiv al românilor a fost cea reprezentată de cutremure. Apariţia periodică a acestora şi puţinele cunoştinţe ale populaţiei şi ale autorităţilor cu privire la natura cutremurelor au făcut ca panica să fie extrem de mare de fiecare dată când cutremurele erau puternice şi aveau replici care puteau fi simţite cu uşurinţă. O primă mărturie consistentă este din anuş 1681:

        Să se ştie când s-au cutremurat pământul de au fost cutremur mare, cât n-au mai pomenit altădată nimenea, luni noaptea spre marţi, la ciasuri 7 şi un sfertu, în postu Sântămâriei Mari, în zilele luminatului domnului nostrum Io Şerban voevod, august 8 dni, leat 7891[14].

         Cutremurele au reapărut şi în prima parte a secolului al XVIII-lea, mai precis în 1718 şi 1724, după cum o demonstrează şi mărturiile de mai jos:

         Cutremuratu-s-au pământul şi mănăstirea foarte tare, cât şi crucile de pe biserică şi uşile chiliilor s-au cutremurat, cât ne-am spământat toţi câti am fost în mânăstire. Februarie 27 dni, 7226[15].

          La dichemvrie la zile 30 s-au cutremurat pământul, la 3 ceasuri din noapte. Şi am scris eu, Gheorghiţă Buş, leat 7233[16].

         Mult mai puternic şi mai distrugător a fost însă cel din 1738 pentru care Ilie Corfus a cules 11 însemnări[17]. Cea mai detaliată este însemnarea numărul 12 pe care o redăm, în întregime, mai jos:

          Mai 31, leat 7246, miercuri la trei ceasuri din zi, s-au cutremurat pământul foarte tare încât multe bolte şi ziduri ale mânăstirilor şi ale caselor au crăpat. Încă unile au şi căzut aici în Bucureşti iar afară multe biserici şi bolte s-au surpat de tot şi pământul pe alocurea s-au despicat şi au eşit apă cu miros de iarbă de puşcă şi de pucioasă. Şi la şase ceasuri iar s-au cutremurat mai încet. Şi la zece ceasuri tot într-acea zi iar s-au cutremurat. Tot într-această zi au început şi o sfântă icoană, chipul prea sfintii Născătoare de Dumnezeu a plânge până a doozi la o fată a arhimandritului, ce o ţinea Drăghici logofât din mitropolie.

          Tot despre cutremurul din 1738 ne scrie şi Ionescu-Gion[18] care ne arată felul în care populaţia se raporta la urmările puternicului cutremur:

          Fură minuni dumnezeieşti prin toată ţara: împrejurul Buzeului, pământul se deschise şi arunca din adâncuri un fel de „metal”, care avea culoarea aurului; trei femei fură înghiţite la Vălenii de Munte într-o crăpătură a pământului, care se deschise de odată. Mai multe zile de-a rândul, sguduiturile continuară, dar nu tot atât de tari. Lumea era îngrozită. Lângă Bucureşti, pământul se deschise şi rămase ca o prăpastie.

         La fel de frecvente precum cutremurele, însă mult mai dăunătoare pentru locuitori Ţării Româneşti, au fost inundaţiile. Slaba reacţie a autorităţilor, lipsa totală a acţiunilor de prevenire produceau mai întotdeauna pierderi de vieţi omeneşti şi  pagube materiale. Ni s-au păstrat o serie de mărturii din epocă referitoare la revărsările Dâmboviţei în Bucureşti. Una dintre cele mai vechi  datează de pe vremea lui Gheorghe Duca, însă informaţiile le aflăm dintr-un hrisov mai târziu al lui Şerban Cantacuzino din 31 mai 1679[19]. Mult mai elocvente pentru felul în care slujbaşii domneşti se mobilizau pentru a preîntâmpina urmările inundaţiilor sunt evenimentele din 1708 din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Măsurile clucerului Radu Popescu de a abate cursul Dâmboviţei pe matca veche duc la inundarea livezilor şi a morilor mânăstirii Radu Vodă. La 13 iunie 1708, Brâncoveanu îi scrie slugerului Radu Dudescu cu privire la cele întâmplate:

          Dacă a fost văru-tău cu atâta minte, n-am ce face! Au trebuit când au făcut zăgazul să abată apa la matca cea veche, întâi să fie săpat şanţul, să dea cale apei, apoi să fie făcut zăgazul; iar el au făcut zăgazul şi şanţul n-au făcut şi iată dar ce stricăciune au făcut[20].

          Elementele de habitat prezente în lumea românească în perioada studiată au reprezentat însumarea  multor condiţii necesare izbucnirii incendiilor: casele din pământ şi lemn, acoperite cu paie, stuf, şindrilă; coşurile defecte, uliţele strâmte, neexistenţa unui serviciu de stingere etc. La toate acestea se adăugau şi jafurile şi invaziile externe, în special cele turceşti. Una dintre primele mărturii despre incendiile din Ţara Românească este cea a lui Paul de Alep care menţionează faptul că în cazul unui incendiu la biserică se trage clopotul „în dungă”. Incendiul din 1704 din Bucureşti afectează Hanul Şerban-Vodă, prăvălii şi case, în timp ce 12 ani mai târziu este ars chiar centrul Bucureştilor şi uliţele Abagiilor şi Mărgelarilor. În 1719, curtea domnească şi mânăstirea Sf. Gheorghe ard şi ele în incendiu.  Două decenii mai târziu, în 1739, pe 27 februarie, din cauza gunoiului strâns în curtea mânăstirii Sf. Sava a izbucnit un incediu care a distrus zeci de case, prăvălii şi chilii bisericeşti[21].

Evenimentele excepţionale pot fi însă extrem de variate ca manifestare în mentalul colectiv. Spre exemplu, Ionescu-Gion ne menţionează în Istoria Bucurescilor că pe timpul cât oraşul a fost ocupat de armatele turceşti conduse de Sinan Paşa, locuitorii au avut prilejul de a vedea o sută cincizeci de cămile aduse de căpetenia otomană.  Cu greu ne putem închipui curiozitatea pe care aceste animale au produs-o în minţile bucureştenilor. De altfel, dintre aceste, la scurtă vreme, peste o sută au fost capturate de oştile lui Mihai:

Să adăugăm, pentru a completa tabloul Bucurescilor, în septembrie şi octombrie 1595, şi un număr respectabil de cămile, cam 150, care colindau uliţele Bucurescilor pe când se lucra la fortificaţiuni şi din care o sută căzură mai târziu în mâinile soldaţilor lui Mihai[22].

             Multe au fost jafurile şi războaiele care au perturbat cotidianul Ţării Româneşti şi Moldovei în secolele XVI-XIX.  Câteva momente au rămas însă în mentalul colectiv din cauza tragediilor întâmplate. În toamna anului 1737, trupe otomane au jefuit oraşul Târgovişte şi au găsit bogăţiile palatului şi vechii Mitropolii pe care le-au vândut în târguri şi pieţe spre deznădejdea locuitorilor:

Tot acum, în 12 septembrie 1737, turcii pradă atât de cumplit mitropolia cea bătrână a Târgoviştii şi palatul domnesc şi reuşesc să găsească îngropate mai bine de optzeci de lăzi pline cu argintăria şi aurăria Mitropoliei lui Neagoe Basarab şi Petru-Vodă Cercel. Fu în Târgovişte şi Bucureşti o jale fără nume, când se văzu şi se auzi că turcii vând în piaţă la ovrei şi la armeni candelele, potirele, vasele sfinte ale catedralei târgoviştene. Stofele cusute în sârmă de aur erau date pe nimic şi sfeşnice împodobite cu pietre scumpe erau topite ca să facă aur. Fu ceva nemaipomenit[23].

Dintr-o altă categorie de evenimente excepţionale, ne reţine atenţia amuzanta istorisirea a lui Ionnescu-Gion referitoare la vestimentaţia boieroaicelor noastre când mergeau la slujbele bisericeşti[24]. Apariţia mănuşilor şi întrebuinţarea lor ca accesoriu vestimentar a provocat reacţii diverse din partea înalţilor prelaţi ortodocşi. Printre aceştia, şi episcopul Scriban al Argeşului:

             Mai târziu, în secolul  nostru, când veniră mănuşile pentru prima oară, episcopul Scriban al Argeşului avea obiceiul să strige de departe cocoanelor, când veniau la mir: scoateţi pielea de câine de pe mână!

Un alt eveniment excepţional este reprezentat de sfinţirea mitropoliei din Bucureşti de către domnitorul Mihnea al III-lea în 1658. Mitropolia fusese ctitorită de Constantin Şerban, însă  realitatea politică externă nu i-a dat acestuia oportunitatea sfinţirii propriei ctitorii. Prin urmare, în scurta sa domnie, în prezenţa patriarhului Macarie al Antiohiei, al mitropolitului Ştefan I al Ţării Româneşti, al episcopilor Râmnicului şi Buzăului, egumenilor mânăstirilor bucureşteni, în duminica Tuturor Sfinţilor, Mihnea al III-lea participă la sfinţirea Mitropoliei Bucureştilor. Evenimentul este excepţional, organizarea pe măsură, prin implicarea marelui postelnic. Bucureştenii erau pe colina mănăstirii, în timp ce patriarhul Macarie aducea moaştele sfinte de la mânăstirea „Sfânta Ecaterina”, ctitoria lui Pană Vistierul, şi, făcând ocolul noii biserici, rugându-se şi cântând, intra în noua biserică unde sfinţea altarul, spăla pristolul etc. Ionnescu-Gion care ne descrie evenimetul, aminteşte că ar fi avut loc şi un incident. Domnitorul care trebuia să lipească chipurile evangheliştilor şi care avea nevoie de monezi (nu cunoaştem motivul), refuză pe cea egipteană (turcească) şi cere una ungurească pentru că ungurii sunt un popor creştin[25].

Un alt eveniment excepţional cu mare influenţa asupra mentalului colectiv bucureştean este înmormântarea egumenului grec Isaia de la mânastirea Radu-Vodă din Bucureşti. Relatarea ne este povestită de Ionnescu-Gion şi, cu toate că e posibil să fi avut loc în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o redăm aici pentru pitorescul său. Egumenul grec era extrem de dispreţuit de bucureşteni pentru felul nepotrivit în care îşi dusese viaţa şi executase sarcinile sale preoţeşti. Datorită averii sale extraordinare, rudele se decid să îi organizeze o înmormântare grandioasă care să fie ţinută minte timp de mulţi ani. Şi episcopul Chesarie al Râmnicului acceptă să o slujească.  Iată şi povestirea evenimentului:

            În ziua înmormântării care rămâne istorică, în timpul slujbei şi în faţa pompei plină de bogaţia stoarsă de pe spinarea ţăranului român, figura lui Chesarie lua din ce în ce o fisionomie grozavă; s-ar fi crezut că fulgere îi brăzdează faţa şi că privirile lui se înfig ca săgeţi omorâtoare în toţi grecii d-imprejuru-i. Slujba se sfârşi. Veni rândul cuvântării; se făcuse o tăcere mormântală. Chesarie, rotocolindu-şi privirele asupra întregului public, isbucni de o dată cu cuvintele:

           -Să se stingă lumânările!

          Era atâta târie şi atâta imperiositate în glasul lui, încât toţi cei care aveau lumânări în mână, le suflară.

          -Da, continuă Chesarie, să se stingă lumânările, căci nevrednic este acela care înveşmântat în lumină s-a tăvălit în noroiul desfrânării.

           Pe aceasta temă, pe tema omului care înveşmântat în lumină s-a tăvălit în noroiul desfrânării, Chesarie zugrăvi viaţa infamă a lui Isaia astfel încât resună întreaga ţară şi, prin tradiţiune orală, lucrul a ajuns până la noi[26].

Evenimente excepţionale au fost prilejuite şi de clipe mai fericite aşa cum a fost cazul nunţii fiului domnitorului muntean Radu Leon (1664-1669) cu fata lui Duca-Vodă al Moldovei. Ionescu-Gion ne scrie cum spre mirarea bucureştenilor prezenţi şi ei la marea petrecerea domnească, a avut loc una dintre primele reprezentaţii de circ despre care avem mărturie în spaţiul românesc:

           Adus-au pehlivani de cei ce joacă pe funii şi de alte lucruri. Adus-au şi un pehlivan hindiu, Harap, carele făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre. Iute om era şi vârtos. Lângă altele, de nu le putem lungi, făcea acestea mai ciudat: punea pe rând 8 bivoli, şi se repezia iute şi sărind peste ei, se da în văzduh peste cap şi cădea în picioare de ceia parte; un cal domnesc, gras, mare, îşi lega chica de coadă-i, şi-l bătea comişelul cât putea şi nu putea să-l mişce din loc; alta: un copac mare din pădure adusese neted şi înfipt; s-a suit pe dânsul ca o maimuţă; deci, după multe jocuri ce au făcut în vârfu-i, s-a slobozit de acolo cu capul în jos, şi au dat în picioare; alta: un tulpan de mulţi coţi îl ţinea oamenii în mâini câţi era, şi se răpezia iute şi mergea călcând pe tulpan şi nu se afunda; alta: se prindea mulţi oameni câte doi de mâini, şi făcea chip ca de o butiă cu mâinile şi mai lung şi se răpedea iute şi intra cu capul prin gura aceea şi nu-l mai simţea oamneii şi de cea parte cădea în picioare…[27]

Evenimentele excepţionale care au influenţat mentalul colectiv al românilor din perioada studiată de noi au fost cu siguranţă mai numeroase şi mai variate. Fiecare dintre acestea au acţionat constant şi diferit asupra vieţii şi sufletelor celor care le-au văzut şi/sau simţit şi nu puţine au fost cele imortalizate în cântece şi alte manifestări ale culturii populare. Plasate într-un univers religios, pragmatic, în care credinţa şi faptele umane aduceau dezastre şi nenorociri, ele trebuiesc întotdeauna “descuiate” cu aceleaşi chei. Multe dintre acţiunile oamenilor au fost generate de emoţiile pe care aceştia le-au trăit. Emoţia este un fapt cunoscut, acceptat. Descrierea ei, analizarea şi conceptualizarea sunt însă infinit mai complicate. În lipsa unei definiţii satisfăcătoare, o serie de cercetări le-au asociat culorilor. Chiar dacă şi unele şi altele sunt subiective, se pot observa percepţii constante, similar, indiferent de persoane. Astfel, gustul zahărului e mereu dulce, rozul este o culoare caldă, frica naşte reacţii rapide de comportament şi gândire, în timp ce tristeţea, singurătate determină omul să fie “rece”, necomunicativ. Aminteam mai sus cum albastrul alunga ciuma.  Cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor excepţionale este necesară pentru a putea să avem în faţa noastră tabloul social al vremurilor trecute, atât cât poate fi el întregit de munca de cercetare istorică

 

[1] Ilie Corfus, Însemări de demult, Editura Junimea, Bucureşti, 1975,  însemnarea 1, p. 280.

[2] Ibidem, însemnarea 2, p. 280.

[3] Ibidem, însemnările 5-8, p. 281.

[4]  Constantin Erbiceanu, Cronicari greci care au scris despre români în epoca fanariotă, Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericesci, 1888, p. 45.

[5]  Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 65.

[6]  Călători străini despre Ţările române, vol. VI, ediţie de M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmed, Bucureşti, 1976, p. 162; a se vedea şi mărturiile de la paginile 112-114.

[7]  Anton Maria del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, traducere de S. Cris-Cristian, Iaşi, 1929, pp.  32-34.

[8] Ibidem, pp. 34-35.

[9]  A se vedea şi G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucureşti, 1899, pp. 636-641.

[10] George  Potra, Din Bucureştii de altădată, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pp. 213.

[11] Ibidem, pp. 214-215.

[12] Vasile Alecsandri, Poesiile populare ale Românilor, Bucureşti, 1866, p. 35 apud Ionescu-Gion, op. cit., pp. 636-637.

[13] Ionescu-Gion, op. cit., pp. 639-640.

[14] Ilie Corfus, op. cit., însemnarea 1, p. 238.

[15] Ibidem, însemnarea 2, p. 238.

[16]  Ibidem, însemnarea 3, p. 238.

[17]  Ibidem, însemnările 4-14, pp. 238-241.

[18]  Ionnescu-Gion, op. cit., p. 349.

[19]  George Potra, Bucureştii de altădată…, p.199.

[20] Ibidem, p. 200.

[21]  Ionnescu-Gion, op. cit., pp. 348-349.

[22]  Ibidem, p. 48

[23]  Ibidem, pp. 157-159.

[24]  Ibidem, pp. 169-170.

[25]  Ibidem, pp. 142-143; a se vedea şi relatarea lui Paul de Alep în Călători străini…, vol. VI, pp. 265-266.

[26]  Ibidem, pp. 286-287.

[27]  Ibidem., p. 689.

dr. Marin TOMA

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *