Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Armata în Egiptul antic

Despre egipteni se poate spune că au fost poporul cel mai puţin războinic al antichităţii (cel puţin orientale). Expediţiile de cucerire ale egiptenilor au fost orientate spre sud, în Nubia, pentru resursele  economice necesare şi spre nord, în Asia Mică, pentru securizarea frontierei. Conflictele puternice, cum a fost cel cu hicsoşii[1], când egiptenii au luptat pentru salvarea statului său, au generat un spirit ceva mai războinic. Declararea războiului se realiza printr-un ceremonial menţinut până  în timpul Regatului Mijlociu, ceremonial ale cărui simboluri se găseau reprezentate grafic în scrierea cuvântului soldat sau ca semn al victoriei sau înfrângerii. În timpul Regatului Nou, faraonii cuceritori care au purtat gloriosul nume de Tutmes, au pus bazele unei dominări clientelare a Asiei Mici, dominare care se încheie odată cu invazia lui Suppiluliuma, marele rege al hitiţilor, perioadă ce coincide în Egipt cu epoca Amarna[2]. Acum egiptenii care primeau tribut şi care erau atacaţi de multe ori de diferitele coaliţii care vizau înlăturarea supremaţiei lor au fost  nevoiţi să îşi modifice modul de a lupta (a se vedea reformele lui Tutmes al III-lea[3]).

Nevoia de a apăra frontierele aflate la distanţe mai mari de centrul politic şi militar al ţării, i-a obligat pe egipteni să pună bazele unei organizări temeinice a armatei. Au fost create centre de recrutare, majoritatea zonale, şi de pregătire a soldaţilor pentru a lupta contra invaziilor triburilor deşertului sau a asiaticilor. Au fost recrutaţi şi mercenari, libieni şi nubieni, care la început au aparţinut trupelor armatei egiptene. Abia după invazia hicsoşilor se vor constitui trupe de mercenari care se vor alătura ca unităţi de luptă de sine stătătoare controlate de generalii egipteni[4]. În cadrul armatei egiptene permanente erau şi corpuri de elită care aveau diverse însărcinări. Astfel, unii formau garda regală care avea ca scop apărarea faraonului iar alţii formau poliţia deşertului care avea ca principală atribuţie menţinerea ordinii în zonele de graniţă naturală deşertică şi care îndeplinea funcţia de organ de supraveghere în teritoriul deşertic egiptean[5]. În cadrul trupelor de elită existau şi unităţi care recuperau sau păzeau atributele ce constituiau ornamentele faraonului sau unităţi de armată care aveau ca finalitate producerea de teroare în ţările străine. Restul trupelor puteau fi folosite, pe timp de pace, la construcţii civile dar şi ca escortă pentru caravanele comerciale egiptene.

În timpul Regatului Vechi, soldaţii egipteni au fost supraveghetorii contactelor comerciale ale Egiptului cu statele vecine pentru diverse obiecte exotice, pentru minerale sau pentru blocurile de piatră utilizate la construcţia marilor piramide[6]. De-a lungul primei perioade intermediare, şefii locali au recrutat ei înşişi soldaţi motiv pentru care , odată cu refacerea regatului, această atribuţie va aparţine administraţiei centrale. Faraonul a fost întotdeauna şeful suprem al armatei, ajutat de un Consiliu de Război, dar operaţiunile mai puţin importante erau acordate generalilor. Teritoriul naţional era divizat în regiuni militare în fruntea cărora era numit un reprezentant al faraonului. Acţiunile militare de rutină, desfăşurate în ţările străine, erau încredinţate unui „Comisar” al faraonului pentru ţările străine. În ceea ce priveşte mercenarii[7], aceştia au fost din ce în ce mai numeroşi. Ei îşi păstrau caracterul naţional reprezentat de armele şi echipamentul militar. De exemplu, nubienii din armata lui Tutmes I erau uşor de recunoscut după cozile de pantere atârnate pe spinare şi după diferitele podoabe realizate din piele[8]. Garda personală a lui Amenofis al IV-lea era alcătuită din mercenari sirieni, nubieni şi libieni. Egiptenii au folosit tot timpul mercenari, nu numai în garda faraonilor, după cum am menţionat mai sus, ci şi ca trupe de poliţie, datorită fidelităţii acestora.

Egiptenii erau un popor foarte religios iar religia era adânc înrădăcinată în societate, evoluând constant împreună cu aceasta. Astfel, lumea pentru egiptenii antici era creată şi organizată de demiurg. Motiv pentru care fiecare victorie a suveranului egiptean era o victorie ce simboliza triumful ordinii asupra haosului primordial. Invaziile hicsoşilor, ale hitiţilor, ale popoarelor mării, ale asirienilor erau considerate drept tentative ale puterii răului de a submina ordinea. Faraonul conducea armata Egiptului ca garant al menţinerii ordinii. Influenţa castei militare atinge apogeul în Egiptul faraonic în timpul marilor cuceriri ale dinastiei XVIII, când ultimul faraon al dinastiei, Horemheb, şi primul faraon al dinastiei XIX, Ramses I, erau militari de carieră. După ce ramesizii au fost înlocuiţi de faraonul Şeşonk, care a mutat capitala la Sais, în deltă, a luat naştere pe tronul Egiptului o dinastie militară a „mercenarilor libieni”; mercenari care de multă vreme constituiau nucleul armatei Egiptului. Aceeaşi armată va juca rolul decisiv în detronarea lui Apries în secolul al VI-lea. Unitatea de bază a armatei egiptene[9] era formată din 50 de oameni. Patru  astfel de grupe, cinci sub Ramses IV, formau o companie, iar douăzeci de companii alcătuiau o divizie de luptă, care conţinea aproximativ 4000 de oameni. Unităţile mai mari ale armatei egiptene erau conduse de militari cu grad mai mare, majoritatea formaţi la şcoala militară din Memfis. De obicei fii de nobili, toţi aceştia din urmă, frecventau şcoala regală de luptători cu carul[10].

Armata terestră egipteană era alcătuită din care de război şi din infanterie, urmate de care trase de boi prin intermediul cărora se realiza aprovizionarea cu hrană şi apă (mai ales în deşert), dar şi cu echipament militar. Semnalele  de marş erau date cu ajutorul trompetelor iar marşul era realizat în formaţie de unul căte unul în şase sau opt coloane paralele. Armamentul precum şi toate lucrurile pe care soldatul le lua cu el făceau ca drumul, în special cel deşertic, să-l aducă în faţa inamicului deja epuizat.  Diviziile de care de luptă[11]  au fost introduse în armata egipteană după înfrângerea hicsoşilor. Împărţite în escadroane de 25 de care, aceste divizii speciale de luptă sunt după model asiatic, datorită formei şi a numelor elementelor care formau harnaşamentul şi care erau  siriene. Carul egiptean, uşor şi solid, era construit din lemn, metal şi piele şi era tras, în mare viteză, de doi cai. În timpul luptei carul era mânuit de un vizitiu, alături de care, tot în picioare, stătea un luptător înarmat cu arc, săgeţi şi cu o duzină de suliţe, aşezate într-o mare tolbă fixată în lateral pe exteriorul carului. Astfel, carul de luptă reprezenta o adevărată platformă mobilă prin care infanteria inamică era atacată cu săgeţi şi suliţe[12]. Roţile carului, la fel ca şi spiţele, erau din lemn întărit prin bucăţi de piele. Platforma se sprijinea direct pe osie la înălţimea butucului roţii (circa 75 de centimetri de pămînt). Harnaşamentul  era realizat  dintr-un fel de căpăstru şi din două curele de piele care se uneau deasupra frunţii animalului. De multe ori caii, foarte atent selecţionaţi, primeau diverse recompense printre care şi aceea de a li se acorda un nume glorios.

Cavaleria egipteană nu exista, dar misiunile de poştă şi cele de exploatare se deplasau călare. În timpul Regatului vechi, la sfârştul unui război, soldaţii erau eliberaţi din serviciul militar  şi se întorceau la casele lor. Cu timpul însă a apărut şi în Egipt un soi de ierarhie rurală nobiliară. Omul cel mai înstărit din regiune îşi înzestra o mică armată şi îşi slujea în luptă, la nevoie, suveranul. A apărut astfel o castă militară care, primind de la faraon recompense în pământ şi sclavi, a devenit foarte puternică, reuşind în scurt timp să îşi transmită dominaţia în mod ereditar. Pentru ceilalţi soldaţi recompensele erau în decoraţii şi hrană. Soldaţii de elită ai armatei egiptene primeau o educaţie specială datorită rolului social extrem de important pe care îl deţineau. Ei erau antrenaţi pentru a lupta pe câmpul de bătălie dar şi pentru a realiza sarcini de funcţionar public sau scrib militar, ocupaţii care se încadrează astăzi în ceea ce numim logistică militară, adică transporturi, comunicaţii şi resurse militare[13]. Soldaţii egipteni foloseau deprinderile pe care le dobândeau în materie de lectură, scris şi cunoştinţe de matematică pentru a pune la punct un sistem de pază foarte eficient şi foarte sigur. Se presupune că încă de la vîrsta de cinci ani copii egiptenilor cu influenţă în stat mergeau la şcoală unde învăţau pe baza unor manuale elaborate de profesori. Viaţa militară era prezentată într-o lumină negativă de către cărţile şcolare rămase până în zilele noastre sub denumirea generică de Miscelaneas [14].

Descrierile sunt însă foarte plastice, copilul fiind avertizat că va bea numai apă contaminată, că va fi mereu expus soarelui puternic, că îşi va căra apa şi mâncarea tot timpul pe umeri ca un măgar, că va risca să se întoarcă în Egipt cu spinarea ruptă, că va fi părăsit de toţi, va paraliza şi va muri fără glorie şi trist[15]. În ciuda acestor dificultăţi ale destinului prezentate atât de elocvent şi de uman de către unii scribi egipteni, Egiptul antic nu ducea lipsă de soldaţi. Pentru a ajunge soldat calea cea mai obişnuită era recrutarea, chiar dacă au existat cazuri când arta de a ucide a fost transmisă pe cale ereditară, desigur în mod voluntar. De asemenea, se pare că în timpul regatului de la Amarna a fiinţat şi o divizie de preoţi-militari, pentru că unii sacerdoţi au fost reprezentaţi şi îngropaţi purtând arme în timp ce o unitate de arcaşi, aşa cum se poate vedea pe pereţii complexului de la Medinet Habu, este înfăţişată cu haine preoţeşti[16]. Cele două centre de antrenare a recruţilor din Egipt nu ne-au lăsat texte cu privire la tactica folosită şi la exerciţiile zilnice ale viitorilor soldaţi ai faraonului, în schimb reprezentările picturale dovedesc o organizare precisă a antrenamentelor  şi o practicare repetată a unor „jocuri”-sporturi antice (lupta cu ciomagul-bastonul, boxul şi lupta liberă-trânta)[17]. Reprezentările de la Medinet Habu arată că unele din aceste sporturi egiptene erau practicate în public, cu spectatori, fiind parte a unor ceremoniale oficiale (însoţite şi de parade militare)[18].

De-a lungul antichităţii orientale, arta militară  a evoluat şi datorită contactului cu alte popoare cuceritoare. Egiptenii au preluat constant elemente de tactică miliatară de la inamicii cei mai puternici (hicsoşii, hitiţii, asirienii şi perşii). Un rol important l-a avut, cu siguranţă, începând cu Regatul de Mijloc Egiptean (din sec XVI î.Hr.), echipamentul militar. În cadrul armamentului defensiv, protecţia capului a fost realizată, prin folosirea coifurilor, de către arcaşi, la începutul secolului al XV-lea î.Hr. Nu se ştie cu siguranţă dacă aceste coifuri au fost iniţial folosite ca obiecte de cult, dar este cert că ele au fost purtate în război de către unuităţile de arcaşi, elita armatei Egiptului antic.  Cele mai vechi coifuri, descoperite în mormântul lui Amenmose de la est de Teba, sunt decorate cu pene de struţ şi sunt realizate din bronz[19]. Imaginile din Medinet  Habu şi Karnak ne fac dovada că din timpul lui Ramses al II-lea, coifurile erau purtate atât în lupta corp la corp cât şi în cazul asedierii de cetăţi pentru a se feri de proiectilele aruncate de salariaţi. Este documentată folosirea unei substanţe verzi pentru protejarea ochilor de razele solare. Cei care uzitau de această formă de pictură antică militară erau arcaşii. Mai mult ca sigur, în timpul marşului, soldaţii cărau  în bagajele lor materialele necesare preparării acestor vopsele. În epoca aceluiaşi Ramses al II-lea încă se mai utiliza îmbrăcămintea din in, asemenea unor triburi africane, pentru a se proteja cumva de atacul armelor ofensive duşmane.Organele genitale erau de multe ori un simbol pentru agresivitatea masculină, după cum vedem în reprezentările soldaţilor egipteni. Totuşi, mult mai târziu, acestea vor fi protejate cu o ţesătură mai tare pentru a nu risca răni foarte periculoase.

În timpul Regatului Nou Egiptean scutul[20] era folosit pe scară largă fiind reprezentat şi în iconografia socială şi religioasă. Scutul poseda şi puteri magice datorită faptului că proteja corpul fiind definitiv asociat cultelor religioase. Unul dintre acestea era închinat zeului Reshep, care era înfăţişat învârtind ameninţător un toiag şi protejându-se cu ajutorul unui scut. Forma cea mai utilizată a scuturilor egiptene era cea ovală.  Canonul sau obiceiul artistic ne arată trei forme de reprezentare ale scutului: gravat, împodobit cu ţinte şi mixt. Scuturile puteau fi pictate cu negru sau cu altă culoare închisă pentru a imita pielii vacii. Chiar dacă scutul, ca armă defensivă, este prin excelenţă folosit în infanterie, spre sfârşitul Regatului Nou Egiptean el face parte şi din recuzita arcaşilor. Scutul soldatului era construit din trei  bucăţi de lemn prinse una lângă alta cu ajutorul cuielor şi acoperite de piele sau pictate cu desene în culori negre sau obscure. Unele fragmente păstrate până astăzi ne arată că soldaţii egipteni, mai ales în cazul asediului, puteau să îşi poarte scutul pe umeri.

Statul egiptean îşi echipa armata cu scuturi construite în fabricile proprii. S-au descoperit depozite de arme în mormintele tebane ale lui Rejmire şi Kenamon, dar şi în cel al lui Tutankhamon. Reprezentările tipice ale scutului sunt cele realizate pe pereţii templului lui Ramses al II-lea de Beit el Uali.  De-a lungul regatului Nou, egiptenii au  început să utilizeze şi arcul compus de origine hicsoşă.  Arcul compus putea avea o înălţime de 150 de cm.  Antrenamentele realizate la tir se începeau din copilărie. Arcaşii aveau un rol extrem de important în cadrul armatei egiptene. De foarte multe ori ei erau asociaţi manifestărilor religioase-funerare fiind reprezentaţi pe pereţii templului de la Deir el Bahri în capela închinată zeiţei Hathor (dar şi în mormântul lui Mentuherjepeshef)[21]. Egiptenii care considerau că imaginile puteau să prindă viaţă prin intermediul magiei, au făcut ca în reprezentările hieroglifice arcurile să apară legate. Astfel, egiptenii reuşeau să anihileze în plan religios armele cele mai periculoase. Când arcaşii îşi transportau armele le acopereau într-o învelitoare aşezată în jurul frânghiei.

Arcaşii[22] puteau fi, şi erau, escortă a faraonului şi în unele ocazii apar în urma carului acestuia. În timpul luptei corp la corp, arcaşii se aşezau în fruntea trupelor de infanterie pentru a produce derută în rândurile armatei inamice. În general. săgeţile[23] folosite în armata Egiptului Antic au fost  întărite cu fier şi os.. Ele variau între 700 şi 760 mm lărgime şi aproape mereu erau goale pe dinăuntru. Tolbele de săgeţi[24] vor începe să fie decorate cu motive asiriene şi vor deveni  obiecte preţuite în timpul războaielor regăsindu-se pe lista de obiecte capturate de armata lui Ramses al III-lea în urma unor lupte cu libienii. Tolbele de săgeţi erau realizate din piele moale şi aveau o curea sau o centură pentru a putea fi purtate pe mână sau umăr. Cureaua era pictată şi realizată în relief cu motive florale. În unele cazuri tolba era făcută având la bază o fâşie de in peste care se punea bucata de piele. În unele morminte tebane (Meri şi Kenamon) sunt reprezentaţi soldaţi egipteni care poartă cutii pentru depozitarea arcurilor triunghiulare egiptene. În fiecare tolbă puteau fi ţinute destul de multe săgeţi. O tolbă realizată din piele şi prevăzută cu o curea pentru a putea fi purtată pe umăr putea stoca circa 80 de săgeţi. Pe o scenă din templul de la Medinet el Habu este descrisă o bătălie contra popoarelor mării. Se pot distinge acolo mai multe tipuri de cutii şi tolbe pentru purtarea arcurilor şi săgeţilor. Un mod este similar celui al ţinerii bebeluşului la piept folosind un fel de centură pe corp sprijinită de umăr. De-a lungul întregii sale istorii, armata Egiptului antic a evoluat în paralel cu societatea egipteană. Dacă la începuturile organizării statale egiptene principalele arme erau măciuca, bumerangul sau toporul, cu timpul vor fi inventate arcul şi săgeata, sabia, suliţa, carul de luptă, coiful şi altele.

 

[1] Nicolas Grimal, Storia dell’antico Egitto, traduzione di Gabriella Scandone Matthiae, Bari, Editori Laterza, 2007, p. 243-245.

[2] Ian Shaw (coord.), Historia del Antiguo Egipto, traduccion de José Miguel Parra Ortiz, Madrid, Laesfera de los Libros, 2007, p. 359-411.

[3] Nicolas Grimal, op. cit., p. 257-287.

[4] Miguel Martín-Albo, Historia de Egipto. Dia a dia en el antiguo Egipto, Madrid, Editorial LIBSA, 2006, p. 95-96.

[5] Franco Cimmino, Vida cotidiana de los egipcios, Madrid, Editorial EDAF, 2002, p. 334.

[6] Miguel Martín-Albo, op. cit., p. 96.

[7] Franco Cimmino, op. cit., p. 335.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 338.

[10] Miguel Martín-Albo, op. cit., p. 96.

[11] María Begoña del Casal Aretxabaleta, Los carros en el ejercito del antiguo egipto în http://www.institutoestudiosantiguoegipto.com/el_carro_begona1.htm.

[12] Ibidem.

[13] Miguel Martín-Albo, op. cit., p. 98.

[14] Bridget McDermott, La Guerra en el antiguo Egipto, traduccion de Cecilia Belza, Barcelona, Editorial Crítica, 2006, p. 134-138.

[15] Ibidem, p. 136.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 141.

[18] Ibidem, p. 140.

[19] Ibidem, p. 170.

[20] Ibidem, p. 177

[21] Ibidem, p. 183.

[22] Miguel Martín-Albo, op. cit., p. 104.

[23] Bridget McDermott, op. cit., p.190-192.

[24] Ibidem, p. 193.

 

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *