Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Viaţa de după moarte în Egiptul antic

Timp de aproape două mii de ani am putut vedea religia Orientului Antic doar ca o umbră întunecată aruncată de strălucirea Dumnezeului ebraic, ne spune în introducerea cărţii sale „Mitologia orientului antic”, istoricul Gwendolyn Leick[1]. Până la împăratul Napoleon Bonaparte, cunoştiinţele despre lumea antică orientală se reduceau la cărţile greceşti redescoperite în perioada renaşterii italiene. După descoperirea Troiei pe colina de la Hisarlîk de către arheologul amator german Heinrich Schliemann[2], după descifrarea hieroglifelor de către marele învăţat francez Champollion, după dezgroparea oraşelor Mitanni şi Ninive, după descoperirea civilizaţiei hitite şi după cele două războaie mondiale, omenirea a început să retrăiască miracolul numit „Orientul Antic”. Muzeele şi colecţiile mondiale, fie ele private sau publice, şi-au primit taurii înaripaţi, dragonii fioroşi, statuile celebre, mumiile care vor isteriza Holywood-ul (oare cine stă în spatele acestei crunte dezinformări?), sculpturile delicate, peceţile cilindrice şi fragmentele conţinând scrierea anticilor, multe citite de către savanţii secolului trecut. Toate acestea sunt dovezile fără grai ale culturii şi civilizaţiei lumii antice.

Toate aceste secole, înainte atât de tăcute, se arată acum în faţa noastră ca o lume vie, cu o societate, poate mai bună decât a noastră. Meşteşugurile, armele, literatura, ştiinţa, religia, medicina acestor oameni erau în multe privinţe mai aproape de sufletul omului decât sunt ele astăzi. Locuitorii Orientului Antic iubeau cu pasiune, se luptau cu înverşunare pentru resursele necesare şi pentru putere, îşi organizau cu seriozitate viaţa în stat, dar mai presus de toate aveau un puternic simţ al apartenenţei religioase. Dintre toate elementele care dau viaţă antichităţii mondiale, piramidele egiptene, datorită propagandei ultimului secol (XX) exercită o puternică fascinaţie. Ele sunt exemplul viu al unei religii bine armonizate cu socialul. Încă din perioada Imperiului Vechi, egiptenii au crezut că fiinţa umană nu poate fi înţeleasă şi cunoscută pe deplin, anumite părţi având calitatatea de a rezista morţii şi de a-şi găsi împlinirea într-o altă existenţă (viaţa de apoi). Egiptenii considerau că, în timpul vieţii, omul trebuie să facă tot posibilul spre a deveni complet din punct de vedere spiritual. Cinstea, integritatea şi seriozitatea, păstrate şi folosite de-a lungul vieţii ca principale norme şi valori morale, permiteau oricărui egiptean să acceadă la diferite aspecte şi forme de natură spirituală, pe care le putea folosi în viaţa de după moarte. Credinţa egipteană ne spune că aceste abilităţi puteau fi folosite pentru a proteja pe cineva sau, dacă era cazul, pentru a se răzbuna pe duşmanii proprii.

Corpul neînsufleţit era legătura existentă între cel decedat şi viaţa lui terestră; fiind utilizat pentru a primi mâncarea şi băutura necesare pentru a menţine viu spiritul său. Mumificarea era astfel principala metodă care le garanta egiptenilor că trupul mort nu va putrezi şi va fi posibil pentru spiritul său să-l recunoască dincolo de moarte. Întotdeauna exista posibilitatea ca mumia să fie distrusă de jefuitorii de morminte sau să se deterioreze, motiv pentru care preoţii egipteni au avut ideea de a aşeza în morminte, statui ale celor decedaţi. Slujba de înmormântare conţinea şi ea rugăminţi şi ritualuri magice pentru a oferi spiritului mai multă tărie de rezistenţă. Numele celui care murise era şi el parte integrantă a cultului şi nu se pierdea prin moarte (la judecată îşi asocia şi numele lui Osiris)[3]. Existau cazuri când preoţii nu pomeneau numele mortului pentru a nu se afla şi pentru a nu suferi atacuri din partea celor care vroiau să-i pângărească mormântul.

Potrivit credinţei egiptene, umbra mortului provenea de la o zeitate, fiind astfel imaginea puterii divine. Devenea evident că persoana moartă mai păstra umbra sa pentru că trupul lui încă mai conţinea o esenţă divină[4]. Cea mai importantă normă a gândirii religioase egiptene este tripla ipostază a fiinţei umane, simbolizată prin noţiunile de ka, ba şi aj[5]. Elementul principal era spiritul sau ka, reprezentând forţa vitală, capabilă  să permită omului care murise să primească ofrande în lumea de dincolo. Ka era conştiinţa individuală, care se manifesta pe trei niveluri diferite. Primul nivel, cel inferior, conţinea o conştiinţă organică, având centrul de manifestare al puterii în organele interne. În nivelul de mijloc se găsea conştiinţa individuală care provenea de la inimă şi era astfel centru al personalităţii şi al activităţii mentale. Ultimul nivel al ka aparţinea ideii de spirit superior, fiind un fel  de conştiinţă supraindividuală. La începuturi, forţa vitală ka  emanase prin itermediul zeilor; ajungând să fie prezentă în fiecare persoană. În afară  de zei şi de reprezentările lor legate de cult, ka era prezentă şi în persoana monarhului-zeu al pământului Egiptului. Forţa spirituală ka îl proteja pe om în timpul vieţii şi asigura după deces legătura între corpul pământesc şi spirit. După moarte, ka părăsea trupul şi se transorma într-o entitate neîntrupată şi nemuritoare.

A doua ipostază se traduce cel mai frecvent prin suflet. Ba e reprezentat precum o pasăre cu cap de om pentru a sublinia caracterul său volatil. Ba era direct legat de corp, având puterea de a rezista morţii şi de a-i supravieţui trupului pentru a-l ajuta pe om în drumul spre judecată. Dar întotodeauna exista posibilitatea ca omul să piardă ajutorul spiritului ba, dacă incantaţiile magice şi ceremonialul de îngropare nu erau respectate. Aşadar spiritul ba şi trupul neînsufleţit menţineau legături periodice după decesul persoanei. Se putea de asemenea întâmpla ca propria forţă spirituală ba să părăsească la moarte corpul pentru a ieşi din mormânt şi pentru a vizita locurile care în timpul vieţii i-au plăcut şi unde s-a simţit bine. Se poate spune că ipostaza spirituală ba dă posibilitatea egipteanului de a se mişca liber pe tărâmul celălalt. Conservarea perfectă a trupului îmbălsămat devenea astfel esenţială pentru ca ba să nu se piardă, mumia fiind considerată imaginea vie a lui ka. Spiritul ba oferea în Imperiul Vechi posibilitatea zeilor şi faraonilor să îşi exercite puterea în lumea morţilor. Începând cu Imperiul Mediu, a început să se creadă că fiecare persoană umană, că fiecare egiptean deţinea capacitatea spirituală ba, dovadă în acest sens fiind similitudinea dintre mormintele obişnuite şi cele ale faraonilor şi marilor funcţionari.

Cea de-a treia reprezenatare spirituală a credinţei egiptene, aj, era o prelungire a lui ka. Aj era un spirit care domina şi exista atât în lumea vie cât şi în cea a morţilor. El putea interveni pentru a ajuta pe cineva indiferent de stadiul spiritual în care acesta se afla. Spiritul aj era forma supremă de existenţă spirituală. Pentru a menţine legătura dintre viaţă şi moarte şi pentru a fi sigură obţinerea nemuririi, trebuiau realizate toate ceremonialele prin care nevoile defunctului erau satisfăcute. Între anii 5000-2500 în mormintele egiptene s-au descoperit obiecte personale, provizii de hrană şi chiar şi unelte[6]. Toată această atenţie acordată celui mort are legătură şi cu frica pe care o simţeau egiptenii că unii dintre morţi s-ar putea răzbuna pe ei. De aceea, multe dintre cimitire erau situate aproape de deşert la mare distanţă de aşezare. Trupurile neînsufleţite erau îmbrăcate cu haine de lână, uneori fiind folosite şi turbanele. Bijuteriile, pieptenii din fildeş şi diversele ustensile pentru cosmetică erau şi ele prezente în mormintele egiptene. Culoarea predominantă era verdele, asociat cu viaţa şi cu puterea de a reînnoi forţa vitală. După ce o persoană deceda, moştenitorii sau succesorul său trebuiau să contribuie cu ofrande pentru a-l susţine pe ka. Ritualul era realizat în templu, unde hrana era pusă pe masă în altar în timpul imnurilor şi rugăciunilor. Spiritul ka venea şi intra în mumia sau în statuia defunctului consumând energia conţinută în hrană. Acest ritual însă era destul de costisitor pe măsură ce se succedau tot mai multe generaţii.

Rezultatul său direct a fost că din ce în ce mai multe morminte au devenit neîngrijite, iar unele chiar au fost abandonate. Trebuia găsită o soluţie pentru a „potoli foamea lui ka”[7]. Soluţia cea mai simplă a fost aceea de a angaja un preot care a devenit cunoscut ca „servitorul lui ka”. Proprietarul mormântului renunţa la o mică parte din pământul său pentru ca pe acesta să fie cultivată hrana necesară ofrandelor. Chiar dacă timp de mulţi ani onoarea de „servitor al lui ka” s-a transmis pe cale ereditară, din generaţie în generaţie şi acest sistem a eşuat. În cele din urmă, preoţii egipteni au cerut să se realizeze o masă foarte bogată în alimente, care supusă ceremonialului magico-religios (pe pereţii mormintelor vor fi de acum înainte scrise liste cu ofrande care le vor substitui pe cele periodice iniţiale), devenea eternă pentru decedat. Cu trecerea anilor, fiecare persoană înainte de a muri îşi scria pe pereţii mormântului o autobiografie pe care o prezenta la judecata lui Osiris (începând cu dinastia a V-a). Pentru ca egiptenii care mureau să primească beneficiile forţei vitale, obţinută prin intermediul ofrandelor, preoţii realizau un ritual cunoscut sub numele de „Ceremonia Deschiderii Gurii”. Preotul însărcinat cu realizarea ceremonialului folosea un fel de teslă cu ajutorul căreia atingea gura decedatului. Apoi continua cu picioarele şi cu mâinile pentru ca forţa vitală să se întoarcă în trup. Unii membri ai aristocraţiei egiptene considerau că ei urmau să trăiască în mormânt după ce ritualul „Ceremoniei Deschiderii Gurii” era realizat de către preoţi[8].

Astfel a apărut fenomenul intitulat „prietenul de mormânt” prin care cei care au împărţit  ceva în timpul vieţii, chiar dacă era vorba de o simplă prietenie, puteau fi îngropaţi în acelaşi mormânt, urmând să trăiască alături şi pe celălalt tărâm. În ritualul morţii în Egiptul antic un rol destul de important l-au avut şi sarcofagele[9]. În funcţie de averea defunctului, ele puteau să aibă cele mai diverse forme, dar şi cele mai interesante texte, având în vedere că egiptenii îşi scriau autobiografia, aşa cum am arătat mai sus. Textele reunite desprinse ca o poveste din mormintele egiptene au devenit astăzi celebre sub denumirea de „Textele Sarcofagelor”. Foarte puţine persoane îşi puteau permite un mormânt cu obiecte funerare şi cu sarcofag. Obiectele cultului funerar care se depuneau în mormânt, se îmbogăţesc cu un cufăr din lemn care conţinea patru vase. Acestea erau folosite pentru a păstra organele interne scoase din trup în timpul mumificării. Cel care murise se reîntregea după efectuarea ritualului magic de îngropare. Pentru ca acest lucru să se întâmple, cufărul trebuia să fie marcat cu inscripţii magice pentru a permite spiritului să ia organele. Aşezarea cufărului trebuia făcută în nişa unui perete din mormânt, astfel încât egipteanul care murise să poată vedea oricând locul unde principalele sale organe erau ţinute. Acestea erau protejate de patru zeităţi, câte una pentru fiecare vas al cufărului, după cum urmează:[10]

Numele zeului Capul zeului Organul intern protejat Punctul cardinal Zeiţa protectoare
Amset uman ficat sud Isis
Hapi maimuţă plamân nord Neftis
Duamutef şacal stomac est Neit
Kebehsenuf şoim intestine vest Serkis

Începând cu Imperiul de Mijloc, în cadrul obiectelor funerare, apar mici statuete, multe dintre ele reprezentându-i pe membrii familiei celui decedat, care astfel prin intermediul magiei luau parte şi îl însoţeau pe egipteanul mort în drumul său pe celălalt tărâm. Se va ajunge chiar la realizări miniaturale ale casei şi ale gospodăriei celui mort; detalii care astăzi ne sunt de mare folos în înţelegerea modului de viaţă în Egiptul antic. Aşa cum am arătat mai sus, pentru egipteni, moartea era tot o etapă a existenţei, care se continua în mormânt. Procedeul care permitea ca această nouă lume să fie accesibilă era mumificarea.  Aceasta menţinea trupul într-o stare de conservare menită a-l face uşor de identificat. Fără acest procedeu ritualizat, spiritul suprem nu ar fi putut să îl ajute pe egiptean să îşi găsească drumul spre judecata lui Osiris. Incantaţiile magice şi ofrandele permiteau spiritului şi trupului neînsufleţit să se reîntâlnească după moartea omului şi împreună să străbată lumea de dincolo. Pentru ca acest lucru să fie posibil, omul trebuia să îşi păstreze corpul prin mumificare. Herodot şi Diodor din Sicilia sunt printre scriitorii antici care ne-au lăsat mărturii scrise despre realizarea mumiilor egiptene.

Cei care se ocupau cu această meserie elaborau „cataloage” punând la dispoziţia celor care aveau nevoie de mumificarea unei persoane decedate mai multe variante în funcţie de posibilităţile financiare[11]. Cel mai complet şi fără doar şi poate cel mai scump era cel care purta numele lui Osiris. Potrivit lui Diodor[12] (I,92) îmbălsămarea unui egiptean era atât de bine făcută încât după ce tot procesul era realizat cadavrul mai păstra genele şi sprâncenele, trăsăturile feţei sale fiind încă destul de vizibile. Printre toate aceste elemente descrise de Diodor, ar mai fi de menţionat că omul care practica incizia pe corpul mortului era considerat de egipteni drept un om spurcat. Mumia era păstrată 70 de zile (nu mai multe pentru că 72 era cifra lui Seth şi era socotită nefastă), timp în care aveau loc 17 procesiuni în cursul cărora se realiza şi „Ceremomia Deschiderii Gurii”[13]. După realizarea îmbălsămării şi a tuturor incantaţiilor religioase, egipteanul care decedase era pregătit să fie pus în sarcofag şi mai apoi în mormântul său pentru a-şi începe drumul spre lumea lui Osiris. Herodot, în Istoriile sale, menţionează că „ Femeile oamenilor de vază, când se sfârşesc din viaţă, nu sunt duse de îndată la îmbălsămat, nici cele prea frumoase sau cele care se bucură de vreun renume; abia după ce au trecut vreo trei sau patru zile  sunt date celor ce se îndeletnicesc cu îmbălsămatul. Obiceiul s-a statornicit de teamă ca nu cumva îmbălsămitorii să necinstească femeile. Umblă zvonul că unul din ei ar fi fost prins asupra faptului, necinstind trupul unei femei moarte de curând, şi că a fost pârât chiar de tovarăşul lui de muncă”[14].

Aşa cum am afirmat mai sus atunci când am vorbit de aspectele spirituale ale procesului de înmormântare, încă din timpul vieţii, când se simţea îmbătrânit, egipteanul se pregătea de cele trebuincioase pentru lumea cealaltă. Spuneam că s-a trecut la realizarea unei autobiografii cu ajutorul căreia defunctul se prezenta curat şi fără de păcate la judecata lui Osiris. Persoanele care aveau suficiente mijloace financiare se îngrijeau încă din timpul vieţii de construirea şi de decorarea mormântului său. Astfel, faraonii au realizat celebrele piramide sau au săpat în muntele teban acele  lungi hipogee, care uneori atingeau lungimea de o sută de metri[15]. Pe pereţii acestor coridoare sunt decoraţii mitologice egiptene, majoritatea înfăţişând călătoria nocturnă a lui Ra în cele douăsprezece regiuni ale lumii subpământene. Nici o mărturie nu lasă să se vadă tot ceea ce faraonul a săvârşit în timpul vieţii. Asta pentru că mormântul nu era destinat vizitării, ci unei lumi închise, tributare regatului condus de zei. Această călătorie pe timp de noapte a zeului suprem Ra[16] este înainte de toate un alt exemplu mitologic al concepţiei populare despre rolul şarpelui în credinţa umană. Pentru egipteni şarpele era legat de lumea morţilor şi era asociat luptelor pământeşti.  Zeiţa şarpe a cimitirului din  Theba este numită Mert Seger- „Cea care iubeşte tăcerea”- evident o zeiţă locală a morţii. Dar şerpii mitologiei Egiptului pot fi şi buni şi răi. Mulţi îl apără pe Ra în bătăliile sale sau dau ajutor naufragiaţilor. Dar cel în jurul căruia se învârte atenţia este Apophis, şarpele cel rău împotriva căruia zeul soarelui trebuie să lupte în fiecare noapte pentru a aduce din nou lumina zilei pe pământul egiptean[17].

În fiecare seară, după ce a parcurs drumul zilnic pe cer, luntrea zeului Ra se apropie de munţii de la Asfinţit, undeva lângă regiunea Abydosului, unde se credea că se află intrarea în lumea subpământeană.  După salutul pavianilor din munte, Ra se urcă în luntrea sa nocturnă şi trece de cele 12 porţi păzite fiecare de câte un şarpe cu suflarea de foc. Pe măsură ce trece prin regatul morţilor, plutind pe Nilul de sub pământ, Ra este întâmpinat şi salutat de morţii care ies din mormintele lor, bucurându-se de strălucirea zeului soare :

„Mărire ţie, Ra ! …

Cinstescu-te cu mare cinste ai Duatului locuitori,

Smeriţi ţi se închină toţi cei din iad sălăşluitori,

Laude-ţi cântă, ţie, carele vii pe lume.

…………………………………………………….

Toţi adormiţii ţi se închină, frumuseţe pururea trează

De strălucirea-ţi, palele lor chipuri se luminează.

De cum dispari tu, din nou i-nvăluie bezne eterne,

Pe fiecare din nou o lespede grea se aşterne.[18]”

Eleganţa şi dramatismul acestui imn pot fi cu greu descrise sau analizate. Vrând să împiedice călătoria lui Ra şi să îl răpună, şarpele Apophis soarbe apa Nilului subpământean. Zeul soare îl învinge cu ajutorul tututror zeilor şi al curajosului său apărător, şarpele Mehen. Apophis este răpus  cu suliţele şi cuţitele şi fiindu-i străpuns tot trupul este obligat să verse toată apa înghiţită. După această victorie , călătoria  solemnă a luntrei lui Ra  continuă fără obstacole spre bucuria generală a tuturor. Un ultim cuvânt despre această înfruntare ar avea legătură cu prezenţa şi la egipteni a mitului şarpelui-curcubeu vinovat de a fi înghiţit apa din nori, cauză a secetei pământului (Apophis care înghite apa Nilul subteran). Mormintele particulare erau însă puţin mai diferite de cele ale faraonilor. De obicei, cavoul era săpat la o anumită adâncime sub pământ, la capătul unui puţ a cărei intrare era zidită, după cum vom vedea mai jos. Deasupra, însă, era ridicată un fel de construcţie destinată urmaşilor celui mort şi vizitatorilor. Astfel, construcţia era parte a unei curţi cu palmieri, cu sicomori, în timp ce pereţii şi stâlpii erau împodobiţi cu picturi care descriau obiceiurile zilnice ale celui care murise, de la muncile câmpului la vânătoare sau pescuit.

Dacă mormântul avea mai multe săli, vizitatorul descoperea pictată pe pereţii uneia dintre ele şi scena ofrandei adusă zeilor de către cel care murise, dovadă a dualităţii laico-religioase a vieţii umane în Egiptul antic. Mai mult ca sigur că aceste morminte aparţineau unor oameni foarte bogaţi. Cei care erau săraci erau supuşi unei îmbălsămări sumare (injectarea unui lichid pentru a conserva cumva organele în corp şi ungerea trupului cu natron) şi erau îngropaţi în cimitire pentru săraci de multe ori în bine cunoscutele gropi comune[19]. La moartea unui egiptean, atunci când toate pregătirile erau realizate şi zilele de aşteptare erau sfârşite, se trecea la formarea cortegiului şi la transportarea mortului spre locul unde acesta urma să fie îngropat. Întotdeauna erau închiriate bocitoare care umblau aproape dezbrăcate şi care îşi băteau pieptul şi capul cu pumnii, scoţând diverse strigăte care reprezentau jalea şi părerea de rău pentru moartea care îl răpise pe egiptean dintre ei[20]. Oamenii serioşi nu se dedau la asemenea gesturi exagerate, ci însoţeau cortegiul, amintindu-şi unul altuia întâmplările pe care ei le petrecuseră alături de cel care murise, aducând în convorbire calităţile şi lucrurile bune pe care defunctul le făcuse. Era modul lor de a-l păstra în viaţă.

Iată însă cum arăta un astfel de cortegiu funerar în Egiptul antic[21]: un prim grup era format din servitori care ţineau prăjituri, flori, dar şi diverse figurine şi ulcioare din lut şi piatră. După ei venea un al doilea grup de servitori care cărau obiecte de mobilier uzual- scaune, paturi, sipete, în timp ce o a treia echipă de persoane purta obiectele personale ale defunctului- bastoane, brăţări, statuete etc. Obiectele de podoabă mai impozante erau purtate pe tăvi în văzul tuturor parcă pentru a sfida şi impresiona. Sarcofagul care conţinea trupul neînsufleţit era aşezat într-un catafalc tras de o pereche de vaci şi de câţiva oameni. Catafalcul era realizat pe un schelet de lemn de care erau atârnate perdele de stofă brodate iar uneori şi piele. Acest catafalc era pus pe o barcă având de o parte şi de alta statuile zeiţelor Isis şi Neftys[22], iar barca era aşezată la rândul ei pe o sanie. Atunci când cortegiul ajungea pe malul Nilului, a cărui trecere reprezenta un moment solemn al ritualului înmormântării, el era aşteptat de  mai multe ambarcaţiuni. În barca principală era instalat catafalcul însoţit doar de un preot şi de un marinar, în timp ce un alt preot ardea răşină. O altă barcă era însărcinată să tragă după ea pe cea care conţinea sarcofagul celui mort.

În celelalte ambarcaţiuni erau urcate toate obiectele purtate până atunci de servitori şi cei care doreau să îl însoţească pe defunct până la mormânt. Ceilalţi îi trimiteau de pe mal ultima lor urare, moment în care se auzea şi vocea văduvei: „O, fratele meu, soţul meu, prietenul meu, rămâi în locul tău, nu te depărta de locul unde locuieşti. Vai! Te duci să treci Nilul! O, marinari, nu vă grăbiţi, lăsaţi-l! Voi vă veţi întoarce la casele voastre, dar el se duce în locul cel veşnic! ”[23]. Cortegiul îşi relua drumul pe celălalt mal al Nilului în aceeaşi ordine neschimbată, ca în prima parte a drumului. Odată ajunşi la locul de înmormântare în strigătele şi agitaţiile continue ale bocitoarelor, preoţii îşi pregătesc toate cele necesare pentru a oficia „Ceremonia Deschiderii Gurii”, de care am vorbit mai sus. După realizarea ritualului, se trece la aşezarea sarcofagului în mormânt, împreună cu tot mobilierul şi cu toate cele necesare lumii de dincolo. Catafalcul este aşezat din nou pe sanie pentru a fi dus înapoi în oraş, el fiind de cele mai multe ori închiriat.  Proviziile sunt puse în mormânt şi sunt aduse şi ramele de lemn denumite „Osiris vegetal”[24].

În aceste rame se punea un amestec de nisip şi de orz, amestec care, udat, făcea ca orzul să încolţească simbolizând astfel renaşterea lui Osiris şi, implicit, şi pe a celui decedat. La începutul Regatului Vechi Egiptean, planta folosită a fost floarea de lotus, cu timpul însă s-a trecut la orz, un nou semn al victoriei cultului lui Osiris asupra celui al lui Ra. După ce toate lucrurile erau aranjate în cavou, lumea se retrăgea, iar meşterii zideau uşa cavoului. Mulţimea nu se întorcea încă pe la casele ei pentru că urma ospăţul funerar care încheia înmormântarea. Despre mormintele egiptenilor ar mai fi multe de spus dar înainte de toate, trebuie să amintim că de-a lungul miilor de ani ai antichităţii egiptene, ideile şi practicile religioase care însoţeau cultul funerar şi construcţia mormântului s-au schimbat de la o generaţie la alta. De exemplu, în timpul primei dinastii egiptene (circa 3000-2890) au fost descoperite morminte umile formate dintr-o singură încăpere, fără sarcofag şi doar cu minime obiecte de ceramică pe post de ofrande. Este cazul necropolei de la Fort  Cemetery de lângă Hierancopolis. De partea ceealaltă, se aflau mormintele faraonilor de la Sakkara Norte  şi ale diverşilor funcţionari regali de la Tarkhan, Minshat Abu Omar, în deltă, dar şi de la Nag el Deir[25].

Întreaga concepţie despre moarte, a anticilor egipteni se schimbă odată cu apariţia şi dezvoltarea cultului lui Osiris. Această zeitate devine stăpân peste tărâmul morţilor începând cu Regatul de Mijloc, datorită generozităţii unor faraoni (în special cei aparţinând dinastiei XII). Cultul lui Osiris se răspândeşte rapid, centrul principal fiind la Abydos, acolo unde Senusret III (1870-1831) a fost primul care şi-a construit un cenotaf. Un decret din epoca lui Wegaf (1773- ?) interzicea să se construiască morminte pe drumul procesual ce ducea la Abydos. Faraonul Neferhotep I a participat la celebrările misteriilor lui Osiris în cel de-al doilea an al domniei sale. Datorită dezvoltării misteriilor lui Osiris, întrega populaţie egipteană are acces la lumea de dincolo în aceeaşi măsură în care aveau şi marii funcţionari regali, singura diferenţă fiind puterea financiară. Decorarea sarcofagelor, apariţia spiritului vital ba, statuile care preluau muncile pe care morţii le realizau pe lumea de dincolo îşi datorează obârşia zeului morţii[26]. Toate aceste schimbări de natură religioasă au influenţat, aşa cum era de aşteptat, şi arhitectura mortuară egipteană. Astfel, templul lui Mentuhotep al II-lea de la Deir el Bahri, sanctuarul triplu al lui Mentuhotep al III-lea de pe colina Thoth din Teba sau galeriile lui Senusret al II-lea din piramida sa din Lahun, sunt dovada vie a unei măiestrii greu de egalat în epocă.

Ani mai tărziu, în timpul dinastiei XVIII, celebru va deveni cimitirul regal din Valea Regilor, un complex funerar magnific care ne demonstrează puterea şi bogăţia faraonilor egipteni în ceea ce unii istorici numesc „perioada Amarna”. În restul Egiptului la Dra Abu el Naga, dar şi Asassif, se continuă înmormântarea aşa cum era ea cunoscută cu ani în urmă, fără ca reforma atoniană să influenţeze prea mult obiceiurile. Şi fiindcă am amintit de mişcarea religioasă iniţiaţă de faraonul Akhenaton[27] (1352-1336), trebuie să spunem că ritul funerar, cel puţin la Amarna, în noua capitală imperială denumită Akhetaton, a fost destul de mult schimbat. Astfel,  nu proprietarul mormântului, ci faraonul era cel care oferea ofrande zeilor, în timp ce limba folosită în scrierea religioasă şi în oficierea cultului era una mai apropiată de cea vorbită de popor şi mai puţin literară. În mormintele din Amarna s-au găsit singurele copii ale imnului închinat zeului Aton, imn scris probabil chiar de faraon. Cultul zeului Osiris era proscris, întunericul şi moartea erau ignorate, considerându-se că în timpul nopţii, morţii dormeau, asemeni celor vii, asemeni lui Aton. Templele şi palatul din Akhetaton erau lumea de dincolo, în timp ce mormintele erau doar locul unde morţii se odihneau în timpul nopţii. Toate aceste mici sau mari modificări de rit sunt uitate, „anatemizate” după moartea faraonului. Odată cu domnia lui Tutankhamon, vechile culte sunt restabilite, iar memoria lui Amenofis al IV-lea damnată pentru totdeauna.

Această scurtă călătorie prin regatul umbrelor vii ale Egiptului Antic mi-a adus aminte de obiceiurile populare folosite de români la înmormântare (plimbarea sufletului pe la locurile plăcute lui timp de 40 de zile, ofrandele oferite mortului pentru a-i folosi pe lumea cealaltă, simbolul treimii egiptene şi cel al treimii ortodoxe, asociat cu simbolistica porumbelului, trecerea râului, judecata şi învierea, ospăţul funerar şi pomana). Toate acestea merită o cercetare cu sufletul deschis şi cu mintea învăluită de lumină spirituală. Se spune că egiptenii erau cei mai credincioşi oameni. Poate ar trebui să le urmăm exemplul.

 

[1] Gwendolyn Leick, Dicţionar de mitologie a Orientului Apropiat antic, trad. de Mirella Acsente, Bucureşti, 2005, pp. 5-8.

[2] Heinrich Schliemann, Alla scoperta di Troia. La rivelazione del mondo omerico, Newton & Compton editori, Roma, 2004.

[3] Cartea morţilor egipteni (Papirusul Ani), ed. a II-a, trad. de Maria Genescu, Bucureşti, Editura Herald, 2007.

[4] Miguel Martín-Albo, Historia de Egipto. Día a día en el Antiguo Egipto, Editorial Lipsa, Madrid, 2006, pp. 253-254.

[5] Franco Cimmino, Vida cotidiana de los egipcios, Editorial Edaf, Madrid, 2002, pp. 155-157 şi Miguel Martín-Albo, op. cit., pp. 254-256.

[6] Nicolas Grimal, Storia dell’antico Egitto, settima edizione, traduzione di Gabriella Scandone Matthiae, Editori Laterza, Bari, 2007, pp. 135-136.

[7] Miguel Martín-Albo, op. cit., p. 256.

[8] Ibidem, p. 257.

[9] Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului Antic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985, pp. 313-315.

[10] Miguel Martín-Albo, op. cit., p. 259.

[11] Herodot, Istorii, vol I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 68.

[12] Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică apud Constantin Daniel, op. cit., pp. 309-310.

[13] Pierre Montet, Viaţa de toate zilele în Egipt pe vremea dinastiei Ramses, traducere de Ileana Zara, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, pp. 446- 454.

[14] Herodot, op. cit., p. 169.

[15] Ian Shaw (coord.), Historia del Antiguo Egipto. Oxford, traduccion de José Miguel Parra Ortiz, La esfera de los libros, Madrid, 2007, pp. 104-112.

[16] M. E. Matie, Miturile Egiptului Antic, trad. De E. Zelţer şi Costache Nani, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, pp. 39-45.

[17] Octavian Simu, Dragonul în imaginarul mitologic, Editura Vestala, Bucureşti, 2006, pp. 75-76.

[18] N.E. Matie, op. cit., p. 43.

[19] Herodot, op. cit., p. 169.

[20] Ibidem, p. 167.

[21] Pierre Montet, op. cit., pp. 461-467.

[22] N.E. Matie, op. cit., pp. 102-105.

[23] Pierre Montet, op. cit.,  p. 463.

[24] Ibidem, pp. 466-467.

[25] Ian Shaw (coord.), op. cit., pp. 114.

[26] Ibidem, pp. 374-375.

[27] Ibidem, pp. 468-475.

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *