Loading...
EgoCultural

TRĂIRI AUTENTICE ÎN POLEN DE CUVINTE

               Sunt a lui octombrie frunză, / A sentimentelor muză, / Sunt a timpului prizonieră, / Ce în viață luptă și speră… Acesta este motto-ul poetei Valentina Geambașu, originară din satul lui Marin Preda, care mărturisește în deschiderea volumului Polen de cuvinte (Editura Dandes Press, Drobeta-Turnu Severin, 2015) faptul că îi este dificil a vorbi despre propria persoană. În schimb, cu naturalețe și căldură, lasă versurile să vorbească pentru dumneaei. Debutând cu Vise târzii, au urmat volumele Din petalele sufletului meu și Polen de cuvinte (lansat la Turnu-Severin, 14 octombrie 2015 şi 21 noiembrie la Gaudeamus, Bucureşti), aducându-i recunoașterea și pe scena literaturii universale: poeta este membră a Uniunii Scriitorilor Europeni.

Volumul de față este rodul frământărilor femeii greu încercate în viață, al tumultului gândurilor și al neliniștilor ce au căutat în poezie, un răspuns: Poeme desculțe scrise cu degete de mare / (…)/ În polen de cuvinte cu zâmbetul lui Dumnezeu / Împletesc vise în culorile ploii care nasc curcubeu (Polen de cuvinte)Versurile curg în direcția trăirilor poetei, care așază pe hârtie frânturi de suflet – o sută opt poezii! Motivele și temele recurente – îngerul, toamna, solitudinea, iubirea, natura, copilăria – ne atrag atenția asupra efortului poetei de a surprinde frumosul chiar și acolo unde este tristețe și cumpănă: Adun cioturi de vise risipite, plânse de jos (Amintiri de la bunica); În poemele mele soarele vieții cerșesc (În toamna mea). Prin alăturarea unor cuvinte, iau naștere imagini inedite, căci (să nu uităm!) poeta se află în căutarea unor răspunsuri care să justifice încercările unui destin, uneori, prea dur: ciob de stele, tălpi de gând, cioburi de zâmbet, felinare de dor, filele nude, șuvițe de gând, sufletul mi-e ud de dor : Amăgirile-mi înoată în valuri cu spumă / Cu tine sufletul mi-e ud de dor, / Privirea ta e o atingere de brumă / Ce pâlpâie în raze ascunse după nor. / Valsează visul în sonorități profunde / Cu amintirea ta în toamna mea (…) (Prin geana nopții). Este, de fapt, efortul artistului de a-și găsi alinarea, de a nu se mulțumi cu resemnarea în fața sorții, de cele mai multe ori, oarbe și mute la suferințele sale…

Un alt aspect care impresionează cititorul pe măsură ce înaintează în lectură este sensibilitatea ce se armonizează cu speranța. De aceea, când totul pare că se năruie, răsare o rază de optimism, de credință. Când este o toamnă bacoviană, brumărie, când o primăvară în care Întorc fila anotimpului pictat cu lacrimi și ploi / (…)/ Azi las în urmă dezamăgiri, tristețea nopților stinghere/ (…)/ Înfloresc speranțe în ramuri de suflet și-n unghere (…) (În primăvara vieții mele) ori o vară a cuvintelor închinate lui Dumnezeu: O lacrimă-mi cade pe o frunză de cais/ Sparge perla tăcerii învăluită-n mister, / În lume rătăcesc în versuri cu al meu vis / În rugăciunea mea cu tine și Domnul din cer (În nopțile verii). Întoarcerea privirii către copilărie exprimă nostalgia pentru o perioadă a purității și a bucuriei depline, nestingherite: Mi-e dor de vremea colindelor din casă-n casă / Pentru un covrig înghețam și viața era mai frumoasă / Mi-e dor de sărbătorile, tradițiile de Crăciun / De obiceiul „colindețelor” cu gogoși în seara de Ajun (Mi-e dor de iarna copilăriei mele). Mai departe, amintirea părinților își găsește expresia în catrene melancolice, pline de dor pentru acel acasă al liniștii sufletești: Mama mea cu chip angelic printre stele / Azi îți trimit buchet ales de crizanteme, / Ai rămas în suflet și-n gândurile mele / În fotografii îngălbenite, în lacrimi și poeme (Dragă mamă); Și dacă visele ne sunt în țări străine / Și amintirile cu greu ne apasă, / Cu toții tânjim adesea după mai bine / Nicăieri în lume, mamă, nu-i ca acasă (Nicăieri nu-i ca acasă).

Stilul în care Valentina Geambașu a ales să „clădească” acest volum de poezii, ne duce cu gândul la poeții romantici. De altfel, temele și motivele, tonul melancolic, sensibilitatea, contemplarea naturii, elementele de prozodie sunt tot atâtea trăsături care înscriu catrenele din Polen de cuvinte în romantism. Puterea sentimentului copleșește, însă poeta „dirijează” cu abilitate cuvintele, astfel încât compoziția să fie echilibrată. Regăsim armonia atât la nivelul tonului, al trăirilor autentice, cât și la nivelul formei: Mă regăsesc în versuri scrise cu condei de soare / Pictate cu amintiri, în toamna care plânge, / Pe pânza vremii și a vieții trecătoare / Durerea suspină cu mine-n ram se frânge / (…) / Mă regăsesc în ochiul de copil, în firul de nisip / În rugăciune sacră cu   tine-n fiecare seară, / Din lacrimă de lună zâmbet de rază să aduc pe chip / Brodat cu fir de suflet în albă dantelată beteală (Mă regăsesc…). Durere, rugăciune, lacrimă și zâmbet își răspund într-o simfonie a vieții!

Din polen de cuvinte înfloresc visuri noi: aceasta pare să fie melodia tainică a volumului, care evidențiază căutarea neobosită a unui sens. Până la urmă, trecând prin bucuria copilăriei, încercarea suferinței, frumusețea iubirii, poeta își înalță privirea, cu speranță, către divinitate, năzuind în biruința prin luptă dreaptă: În tăcere au plâns ochii mei / Dar tu m-ai luat în brațele tale, / Mi-ai șters lacrimile calde-reci din ei / Mângâiere Maică Sfântă la supărare. / Când din apus vânturi reci au viscolit / Ai aprins candele albe de speranță, / Lumină sfântă ai adus din răsărit / Ajutându-mă să trec prin nopțile din viață. / (…) / În tăcere plâng și astăzi ochii mei / Cinstindu-ți Binecuvântata Ta smerenie, / În credința împletesc flori de crin și tei / Cu fir de dragoste pe a sufletului ie (Maică Sfântă). În glas de rugăciune, laurii victoriei însoțesc cuvintele ca într-un dans în care omul și poetul își răspund necontenit.

 

Adelina SORESCU

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *