Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Vintilă Horia – Exilatul din exil

Vintilă Horia nu îşi ocupă locul meritat în literatura română din cauza faptului că în momentul de faţă opera sa nu este tradusă integral în limba română. Este scriitorul care a fost afectat de cenzura regimului comunist, dar nici după căderea acestuia nu s-a putut bucura de notorietatea pe care o merita, chiar dacă în revista din ţara de adopţiune (Spania), „Punto y coma”, scriitorul este plasat alături de valori universale precum: Jorge Luis Borges, Juan Carlos Onetti, George Orwell, Hermann Hesse, Mircea Eliade, Louis-Ferdinand Céline etc., „pentru care lumea de azi e departe de a fi cea mai bună dintre lumile posibile”[1]. Întrerupt decenii la rând, contactul lectorului român cu opera sa va fi reluat firesc după 1989, în momentul în care scriitorul avusese deja un succes răsunător în Occident: „Dintre scriitorii diasporei românești, V. Horia este, fără îndoială, unul din cei mai afectați (dacă nu chiar cel mai afectat) de cenzura regimului comunist. Vigilența poliției politice a fost maximă în ce privește pătrunderea scrierilor sale în țară, astfel încât el a rămas un necunoscut pentru imensa majoritate a cititorilor români. După 1990, cultura română a început procesul de recuperare a operei acestui scriitor, dar… a făcut-o cu o încetineală și o… lipsă de entuziasm cu totul surprinzătoare. E vorba totuși de un câștigător al Premiului Goncourt, de un scriitor tradus în majoritatea țărilor occidentale, în ediții multiple, cu tiraje substanțiale, un scriitor cunoscut și apreciat pe scena europeană a literelor”[2].   

Imediat după 1989, se poate remarca o preocupare, în anii post-comunismului, a criticilor literari cu privire la literatura scriitorilor din diaspora: Cornel Ungureanu – La vest de Eden. O introducere în literatura exilului (1995), Constantin M. Popa – Literatura diasporei(1996), Camilian Demetrescu – Exil (1997), Mircea Popa – Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil (1998), Nicolae Florescu – Întoarcerea proscrişilor (1998), Gabriel Stănescu, Țara și exilul. Cărți, oameni, fapte, întâmplări (1999) etc. Pornind de la operă, dar apelând la asemenea surse critice, am urmărit reintegrarea lui Vintilă Horia în circuitul valorilor româneşti.

Alegerea acestei teme este motivată de interesul cu privire la problematica literaturii exilului, care este un domeniu în curs de recuperare şi reintegrare în istoria literaturii române, iar abordarea analitică a romanelor despre exil devine o temă de actualitate.

Scriitorul mărturiseşte că etapa exilului apare în viaţa sa la vârsta fragedă de opt luni, când este nevoit să plece împreună cu mama sa din calea războiului: „Mon exil commence à l’âge de huit mois. Voilà un autre fait inscrit avec clarté dans mon histoire”[3]. Chiar dacă a trecut prin momente foarte grele, exilul nu l-a împiedicat să scrie în limba maternă, astfel îşi găseşte refugiul în operă: „Am putut îndura aventura exilului scriind, când puteam, româneşte nu numai nuvele, articole şi eseuri, dar mai ales poeme. A fost un fel de a înlocui Ţara pierdută”[4].

Vintilă Horia nu a fost legionar, dar a fost de dreapta, ca și Mircea Eliade sau Emil Cioran. Opera sa se înscrie în categoria operelor reprezentative pentru cultura est-europeană. În Călătorie în centrul pământului sunt tratate teme precum noua știință și fuziunea dintre cunoașterea tradițională și hermeneutică, afirmându-se ca un scriitor învăluit în mari enigme. Faptul că a stat într-un lagăr de concentrare nazist, precum și condamnarea la muncă forțată și-au pus amprenta asupra personalității scriitorului.

Primul capitol – Repere bio-bibliografice: Vintilă Horia, din țară în exil – este unul biografic şi îşi propune să treacă în revistă întreaga activitate a scriitorului începând cu perioada copilăriei, educația pe care a primit-o de la familia sa, perioada adolescenţei, precum și primele sale contribuţii publicistice.

În acelaşi capitol se realizează şi o imagine a perioadei exilului, care este o etapă plină de nostalgie, o situație limită, o dezrădăcinare, o îndepărtare de locurile natale. Pentru scriitor, exilul înseamnă o formă de a se cunoaşte şi de a se forma; el vorbește de prezenţa unui exil în exil, condiţie care l-a ajutat să poată continua să scrie. În concepţia lui Mircea Eliade, dar şi a lui Vintilă Horia, patria devine o Utopie, „chiar ţara pierdută, locul mirabil al visului”[5]. Scriitorul reuşeşte să se adapteze, chiar dacă va rămâne nostalgic. Exilul şi dragostea sunt componente definitorii în opera sa. Exilatul Vintilă Horia se adaptează în orice mediu și astfel orice spațiu poate deveni patrie.

Scriitorul debutează cu poezia Toamnă (1932), apărută în revista „Vlăstarul”, revistă a Colegiului Național Sfântul Sava, apoi colaborează la revista „Gândirea”; astfel capătă încredere în propriiile forţe. Activitatea sa literară este continuată în sfera occidentală, aşa încât opera sa este cunoscută la nivel internaţional.

Cel de-al doilea capitol, Vintilă Horia – scriitor polivalent, are în prim plan polivalența scriitorului, deoarece preocupările sale sunt diverse: poezie, proză, eseu, activitate publicistică, critică literară etc. Chiar dacă a trăit cea mai mare parte a vieţii în exil, ca și Aron Cotruș, Ștefan Baciu și Horia Stamatu, a debutat cu un volum de poezii în limba română. Citarea integrală a unor strofe este justificată de faptul că volumele sale de poezii sunt cvasi-necunoscute.

Întâlnirea cu Giovanni Papini îl va motiva să-şi definitiveze cariera de romancier, acesta ajutându-l să publice în „Il Perseo”, iar în revista „Ultima” va publica articole de critică literară.

Poetul Vintilă Horia evoluează tematic pe urmele lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga sau Charles Baudelaire. Temele predilecte ale poeziilor sale sunt: moartea, prietenia sau dragostea. Se vor identifica apectele comune cu poeziile lui Aron Cotruş şi George Bacovia.

Activitatea de publicist a lui Vintilă Horia este remarcată prin articolele pe care le-a publicat în revista „Sfarmă-piatră”, creaţiile sale abordând diverse domenii și direcții: interviuri (De vorbă cu d. Petre G. Papacostea despre viața și moartea mareșalului Averescu, IV, nr. 136/1938 etc.), cronici literare, dramatice, muzicale (Matei Caragiale craiul întunericului, II, nr. 15/1936; Romanul unei evoluții, II, nr. 53/1936; Cartea iubirii, III, nr. 58/1937; Mateiu I. Caragiale, III, nr. 66/1937 etc.), cronică externă (Conflictul dintre Thailanda și Indochina franceză, VII, nr. 63/1941; Portugalia în actualitate, VII, nr. 81/1941 etc.), traduceri (Fiul Tatălui de G. Papini, IV, nr. 124/1938), poezie (Odă pentru omul nou, II, nr. 13/1936; Timp, II, nr. 42/1936 etc.).

Eseistul îşi propune o gamă largă de teme care surprind probleme de istorie, etică şi sociologie.

Prin studiul sintetic Introduction dans l’Histoire de la philosophie roumaine moderne /Introducere în Istoria filosofiei românești moderne (prefaţă de Constantin Amăriuţei, versiunea românească a textului francez de Cornelia Ştefănescu, ediţie realizată de Nicolae Florescu, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 1999), filosoful Vintilă Horia realizează o operă din perspectiva exilului.

Capitolul III – Istoria premiului Goncourtun premiu nedecernat – prezintă drama prin care a trecut Vintilă Horia în urma nedecernării Premiului Goncourt. Acest premiu i s-a acordat în anul 1960 în urma publicării romanului Dumnezeu s-a născut în exil. Scriitorul a fost o victimă a comunismului. Pe de o parte, presa franceză subliniază faptul că scriitorul a fost în timpul Războiului Mondial împotriva francezilor, iar pe de altă parte, că a fost un admirator și un susținător al lui Hitler. Francezii s-au revoltat împotriva juriului Academiei Goncourt, nu au vrut să accepte că un presupus susținător al comunismului să primească acest premiu. Ieşirea din anonimat s-a produs imediat, iar scriitorul nu a putut accepta acuzaţiile care i-au fost aduse şi a renunţat la premiu. În acest context, ne propunem să realizăm o Anexă unde vom selecta principalele articole compromiţătoare nedrepte care au produs Scandalul Goncourt: Pe rugul unei vieți Charles Maurras (1937), Italia fascistă (1937), Povestea ducelui (1937), Doctrina și morala Italiei moderne (1937), Ducele și revoluția creatoare (1937), Nordul în Mediterană (1941) şi Lunetele d-lui Churchill (1941).

În următorul capitol, Coordonatele prozei lui Vintilă Horia, sunt puse în discuţie principalele opere. Cercetarea de faţă pune accent pe romanele care fac parte din Trilogia exilului (Dumnezeu s-a născut în exil, Prigoniți-l pe Boețiu! și Cavalerul resemnării), toate acestea fiind orientate tematic spre condiția dramatică a exilatului. Exilul poetului Ovidiu, considerat exemplar, este reiterat în literatura contemporană prin opera lui Vintilă Horia. Romanele din Trilogie conturează o tematică apropiată: Boeţiu se află torturat în propria patrie, Ovidiu, din motive politice, este exilat la Tomis, iar Radu-Negru este nevoit să-şi părăsească patria pentru a putea găsi o salvare. Drama prin care trece personajul principal din Cavalerul resemnării coincide cu drama scriitorului.

Un alt roman important este Journal d’un paysan du Danube (1966), un roman-jurnal în care scriitorul prezintă date reale din propria experienţă. Opera a rămas necunoscută din cauza faptului că nu este tradusă în limba română, astfel citarea din operă este însoţită de traducerea noastră (DMV). Scrierea acestui jurnal reprezintă o dedublare a existenţei scriitorului: „Je me dédouble. Et ce n’est pas à mes rêves que je me réfère en écrivant ces mots, mais à ma double existence en tant qu’écrivain. Car le fait même d’écrire ce journal représente un dédoublement”[6]. Se va remarca efortul lui Vintilă Horia de a face cunoscută în Occident cultura română.

Volumul de memorialistică Suflete cu umbra pe pământ. Portrete şi reflecţii memorialistice cuprinde confesiunile literare și însemnările de jurnal scrise și publicate în limba română.

Ultima lucrare în limba română, romanul Mai sus de miazănoapte (1992), abordează istoria Moldovei, iar personajul principal este Ştefan cel Mare.

Un subcapitol aparte este consacrat nuvelisticii lui Vintilă Horia, nuvelele ilustrând personaje sau motive pe care le putem întâlni și în romane. Ataşamentul faţă de patrie este sugerat de faptul că majoritatea nuvelelor au fost publicate în limba română.

Personajele din Trilogia exilului vor fi încadrate într-o tipologie. Exilul forţat al poetului Ovidiu îl ajută să-şi schimbe concepţia despre viaţă, profesorul Toma Singuran se metamorfozează, în timp ce principele Radu-Negru este preocupat de propria existență și de lumea care îl înconjoară. Personajul principal al operelor lui Vintilă Horia este artistul exilat care trăiește într-o lume plină de suferință.

În analiza propriu-zisă a textelor, propunem noi direcții de interpretare, apelând la diverse grile de lectură. Opera lui este un exercițiu de eliberare. Vintilă Horia, în condiţia exilatului, rămâne un scriitor care încearcă o reamenajare a spaţiului în care trăiește. Dacă până acum intelectualul trebuia să se ocupe de scrierea de cărți, de acum încolo trebuie să ducă mai departe tradiția: „ţinând seama de asasinarea metodică a culturii româneşti sub ocupaţie, o răspundere fără margini apasă pe umerii celor care, în urma atâtor împrejurări fericite, se bucură azi de libertatea de dincolo de graniţele Ţării. Pe umerii acestor câtorva sute de intelectuali români – studenţi, profesori, cărturari, scriitori, artişti – apasă astăzi o misiune care ar fi făcut să şovăiască chiar titani ca Eminescu, Hasdeu, Iorga. Pentru că nu mai e vorba, ca altădată, pur şi simplu de a ceti şi scrie cărţi, de a fi, cum se spune «intelectual». E vorba de a prelua o întreagă tradiţie spirituală, de a o păstra vie şi spornică, de a o îmbogăţi şi, mai ales, de a o preface în aşa fel încât ea să poată face faţă zguduirilor tragice de mâine”[7].

Trăind o viaţă zbuciumată, Vintilă Horia este supus la diferite probe existenţiale; în ciuda acestora are o atitudine perseverentă. Având întotdeauna această atitudine reuşeşte să depășească orice obstacol: „Trebuie să trăieşti în înfruntarea permanentă cu tot. În polemos. Dacă accepţi viaţa ca pe o bătălie, pe care, până la urmă, tu o câştigi trecând în eternitate, adică învingând timpul, atunci capeţi un stil de luptător, de cruciat sigur de victorie. Altfel, printre atâtea necazuri circumstanţiale (care sunt singurele biete arme ale inamicului Timp) te pierzi, te macini şi te frămânţi inutil. Singura poziţie acceptabilă e bucuria de a fi în bătălie, ştiind dinainte că vei câştiga”[8].

[1]Apud Cornel Ungureanu, Vintilă Horia. Spiritul vienez, în „Jurnalul literar”, serie nouă, anul III, nr. 23 – 26/septembrie 1992, p. 7.

[2]Cristian Radu, Publicistica lui Vintilă Horia, în „Tribuna”, serie nouă, an VIII,  nr. 46/14 – 20 noiembrie 1996, p. 1.

[3]Vintilă Horia, Journal d’un paysan du Danube, Éditions de la Table Ronde, Paris, 1966, p. 13: „Exilul meu începe la vârsta de opt luni. Iată un alt fapt înscris cu precizie în povestea mea” (trad. DMV).

[4]Apud Marian Popa, „Vintilă Horia: un constructor de sfârşituri pentru vechi începuturi noi”, în vol. Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. I, Editura Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001, p. 1193.

[5]Cornel Ungureanu, „O introducere în literatura exilului”, în vol. La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, Editura Amarcord, Timișoara, 1995, p. 8.

[6]Vintilă Horia, Journal d’un paysan du Danube, ed. cit., p. 14: „Mă dedublez. Şi când scriu aceste cuvinte, nu mă refer la visele mele, ci la dubla mea existenţă ca scriitor. Căci însuşi faptul de a scrie acest jurnal reprezintă o dedublare” (trad. DMV).

[7]Mircea Eliade, „Destinul culturii româneşti”, în vol. Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, Ediţie îngrijită de Mircea Handoca, cu o prefaţă de Monica Spiridon, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 28 – 37 („Uniunea Română”, ianuarie – martie 1949).

[8]Apud Micaela Ghiţescu, Vintilă Horia, «Suspendat în vidul desţărării…», pagini de corespondenţă, „Secolul 20”, nr. 10 – 11 – 12/1997, 1 – 2 – 3/1998, p. 208.

 

Mădălina-Violeta Dîrmină

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *