Loading...
EgoCultural

Șezătoarea

Am intrat în odaia străpunsă de-un fir rătăcit de lumină, pe neștiute. Am apăsat slab ivărul care a descleștat zăvorul și-am intrat. Sub tălpi zăpada geruită gemea. Aș fi vrut să calc în văzduh, numai să nu se audă scrâșnetul sub mine. Nu-mi era dat să intru acolo, dar mă ajutase Leonica să mă strecor. Zicea că să las babele să zică ce-or vrea. Știu eu mai bine ce-i de făcut să se dreagă mirăturile și să rupă fermecăturile.

M-am șters de peretele aspru până ce-am dat de-un stârciog. Acolo m-am așezat trăgând nădejde că nu m-or văzut babele când am intrat. Așa-mi zisese Leonica: tu, când te-i furișa acolo, buzele să ți se lipească, iar din tine să nu vază ni’ic, auzi, tu, băiete? Că neam de bărbat n-are voie să intre să spurce dezlegarea. Tu, băiețandru cum ești, ăi avea voie, că io-s a bătrână și știu. Apăi, mai bine decât toate cotoroanțele, știu că-i nevoie de viță tânără. Zic eu să te duci, apăi, te du. Las’ că-i vorbi eu cu Eftimița și-oi potoli-o, dacă s-o stropși la mine.

Mă trezii dus încoace și-n colo și nu știam de ce. Leonica mă trimitea sus, la casa lui Moș Tudose că, zice, acolo s-or duce toate babele-ursitoarele și-or scăpa pe Niculăiță al Tudorei. Cum pe fața Leonicăi nu rămăsese loc de zis ceva, eu, care oricum nu cutezam să răsuflu prea tare de frică să nu m-audă, așa era de neînduplecată Leonica, am tăcut mâlc, mi-am înșfăcat repede cojocul și-am pornit spre Moș Tudose. Toată lumea zicea așa, dar Moș Tudose nu mai era demult. Îi rămăsese casa, în care s-aduna toată lumea și care era în mijlocul satului spre răsărit. De-a dreapta casei, la cateva ulițe mai încolo se sumețea către cer turla bisericii cu o cupolă argintie de-mi lua ochii când o mângâia soarele. De-a stânga, după fântână se-nșirau case până la poalele munților.

De jos, așezat pe scăunelul de lemn, abia zăream chipurile femeilor. Niciuna nu-și ridicase privirea când intrasem, semn că scăpasem nebăgat în seamă. M-am mai liniștit oleacă. M-am afundat și mai mult în întunericul în care mă simțeam la adăpost. Când mi s-a liniștit suflul cât să nu mi-l audă nimeni, am întins un pic gâtul să văd ce-i prin jur. În jurul vetrei erau adunate toate femeile din sat. Vedeam pe-a Tudorei cu chipul ca varul, apoi înfirate pe lângă ea, mai întâi toate văduvele, urmate de toate femeile măritate, iar abia la urmă, cele mai tinere. Toate aveau capul acoperit de broboade. Bătrânele cu șirinci întunecate. Ale mai tinere cu unele mai înflorate. În ungherul de-a dreapta vetrei toate ședeau mai îngrămădite. Nu pricepeam de ce. Toate țineau bine vârtelnițele și răsuceau fuioarele aproape în același ritm. Dacă se oprea una să mai scarmene un pic caierul, toate se opreau, făceau la fel și porneau iar.

Numai vatra dădea lumină în încăpere. Și totuși, de unde ședeam eu, vedeam cum lumina părea să cadă pe locul unde ședeau femeile mai înghesuite. Dar nu zăream nimic în spatele lor. Mi-era frică să-mi schimb locul ca să văd mai bine. M-am înfundat mai bine în scaun. Tăceam și ascultam.

Din când în când mai rostea câte o cimilitură vreuna, urmată fără pauză de alta care zicea câte o snoavă. Printre ele însă băgai de seamă că se auzea un zumzet. Păreau tot vorbe rostite, dar nu le pricepeam sensul, nici nu le auzeam răspicat ca pe celelalte. Frânturile astea deveneau din ce în ce mai dese și odată cu ele sporea și freamătul femeilor, care crescu, crescu până ce înlocui de tot toate rostirile de până atunci. Când murmurul prinse de se-nălță mai cu foc, am băgat de seamă că-și întorceau capetele către locul unde ele ședeau mai înghesuit, până când ușor se dădură la o parte și lăsară să cadă căldura vetrei pe-o luică mică în care era înfășurat Niculăiță al Tudorei. Mi-am îndreptat privirile către ea pe dată. Chipul îi era acum ca focul din vatră. Ochii îi sclipeau de luminau odaia dimpreună cu focul. Femeile întețiră descântătura. Urechile mi se ciuliseră într-atât că păreau că-mi părăsesc capul și mi se lipesc de buzele femeilor… unde popă nu toacă, unde câne nu latră, și lasă pe Niculiță curat, și zile să aibă, și boală să piară, cu foc să se ardă, în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face, și tânăr mi-l duce, ca Toma mi-l face să crească… să …fie de leac…să…

Când mi-am auzit numele am tresărit de mai să crape picioarele stârciogului pe care ședeam. Nicio clipire pe chipul femeilor, care continuară.

…în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face…

Bietul Niculiță, acum pricepui. Babele ziceau că are blestem de neam și că Tudora, maică-sa, singură nu poate să-l desfacă. Se tot foiau de o săptămână de când se născuse, pe lângă el, că avea fierbințeli, dar că nu dregeau nimic doar cu sare amară și scoarță de salcie. Îmi zisese mie Leonica că-i nevoie de neam de bărbat cu porodiță lungă și sănătoasă și-i picară ochii pe mine. Pe loc nu-mi zisese nimic. Apoi, am auzit-o murmurând mai mult în barbă. Toma, băiet frumos, ai tăi trăiesc de nu-i mai cheamă Dumnezeu. Fir de om sănătos care să-nchege râvnele și să-noade fermecăturile ne trebuie nouă. Apăi tu ăi fi cel ce scapă pe Niculiță. Du-te de-i dă suflu, băiete. Asta ți-i soarta. N-am mai auzit nimic apoi, până ce m-o trimis în seara cu stele de foc și ger mut și surd la casa lui Moș Tudose.

 

Andra Samson

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *