Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Poezia anacreontică şi neoanacreontică, între medievalitate şi romantism. Opinia lui G. Călinescu

Întemeietorii poeziei româneşti de la sfârşitul secolului al XVIII-lea au reprezentat pentru posteritatea din jurul lui 1900 (Nicolae Iorga, Pompiliu Eliade) o pagină de istorie culturală şi nu (sau în foarte mică măsură) una de istorie propriu-zis literară. Cărui fapt s-a datorat această stare de lucruri? Văcăreştii sau Costache Conachi, de pildă, anacreontici şi continuatori moderni ai trubadurilor occidentali lasă o operă în care, deşi efortul de prelucrare a modelelor există, nu se poate depăşi impresia că autorii au lucrat prea intens după calapoade, ceea ce i-a făcut redundanţi şi astfel predictibili. Trebuie spus că această poezie minoră, plină de clişee, a încetat, în sfârşit, să fie ignorată sau citită ca sursă de amuzament abia cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Acest aspect, consemnat, bunăoară, de N. Manolescu în a sa Istorie critică a literaturii române, se relevă cel mai bine prin exemplul lui Costache Conachi[1], poetul căruia G. Călinescu nu doar că îi acordă un spaţiu generos în a sa Istorie, dar i-l atribuie ca model pe Francesco Petrarca. Este drept că ulterior istoricii literari au interpretat ca exagerată mizarea lui G. Călinescu pe influenţa petrarchistă asupra lui Conachi.

Dincolo de problema modelelor, G. Călinescu nu reabilitează însă poezia anacreontică românească în sensul supraestimării ei. Conştient de limitele estetice ale acestei poezii, el îi punctează locurile comune. Iar atunci când o face, îndărătul tonului lapidar se poate ghici un zâmbet ironic, superior, dar îngăduitor. Bunăvoinţa vine, probabil, din conştiinţa limpede a contextului vitreg în care au scris aceşti deschizători de drumuri, în frunte cu didacticul Ienăchiţă Văcărescu. Indicarea caracterului lăutăresc al poeziei, a stereotipiilor, a stilului popular dă mărturie despre o operă modestă şi subţire. Istoricul ştie că realizările artistice notabile sunt izolate, drept pentru care nu îi este greu să epuizeze profilul literar al poeţilor noştri ,,matinali“ (pentru a ne aminti de cunoscutul volum al lui Eugen Simion, Dimineaţa poeţilor) în doar două-trei verdicte critice. Sunt concluzii cu aer de sentinţă, nu mai puţin vii,  deseori savuroase, expresie a gustului, dar şi a unui examen estetic fără prejudecăţi. Iată un exemplu de asemenea observaţii sintetice: ,,Iubirea e «laţ» ori «magnit» şi femeia hrăpitoare de inimi e canar.“[2]. Iată cât de simplu este decantat imaginarul poetic din mulţimea comparaţiilor clişeice vehiculate cu o insistenţă obositoare de Ienăchiţă şi mai târziu de Alecu Văcărescu.

Istoricul literar procedează, însă, compensatoriu: semnalarea stereotipiilor de limbaj, a precarităţii expresiei poetice e urmată, în contrapondere, de recunoaşterea calităţilor: ,,Totuşi, Ienache rimează şi în afara stilului popular şi atunci se remarcă printr-o concizie sentenţioasă care subjugă memoria.“[3] sau ,,Aaron a voit să facă din «Anul mănos» o simplă adunare de sfaturi agronomice pentru ţărani cărora le-a dat însă un mic aspect de «Georgice»[…] Scriere fără pretenţii pentru calendar, ea nu e lipsită de mărunte graţii.“[4] (s.n.). Lui Alecu Văcărescu istoricul nu îi alocă mai mult de câteva rânduri în care, după ce aminteşte aprecierea măgulitoare a lui V. Popp (,,V. Popp îl numea «nemuritorul acela Ovidie al românilor»), se pronunţă demistificator pentru a risipi iluziile: ,,Poeziile sunt însă cântece de lume, compuse unele pentru o Luxandra, şi pline de ahturi: «De lacrimi vărs pâraie/ Ce groaznică văpaie.»“[5]. Sancţionând lamentaţia obsesivă şi numindu-le ,,cântece de lume“, G. Călinescu nu întârzie să puncteze, ca de fiecare dată, aspectul de originalitate, care face, în fond, obiectul interesului său estetic, anume acel ,,mic proces de elaboraţiune cultă“, ca de pildă comandamentul cavaleresc al celamen-ului: «Rabdă, inimă, cât poţi,/ Nu-ţi da taina pe la toţi» sau imaginile de interior boieresc[…]“. [6]

  1. Călinescu ţinteşte, de fiecare dată, în studierea începuturilor literaturii române, mostre de creativitate, de spontaneitate care sunt, de fapt, excepţiile, scurtele ieşiri din tipar. Adesea, originalitatea unor poeţi stă în sincretismul firii şi operei: inspiraţi de modele occidentale, ei le impregnează cu un inconfundabil stil autohton, cu aer balcanic. Iată cazul obscurului Matei Milu, ,,un contemporan al lui Ienăchiţă Văcărescu în Moldova“. Poezia-i satirică e ,,înrâurită vădit de moraliştii francezi, fie şi prin Ruşi (pe «Volter» îl cunoaşte) […]“, dar ,,mersul folkloristic , cruditatea expresiei, amestecată cu bufone turco-grecisme dau acestor mici caricaturi o savoare inedită.“[7]. Transplantarea unor specii occidentale (precum satira) în mediul oriental conferă, cum plastic remarca istoricul, ,,râsuri noi“[8] poeziei. În privinţa modelelor, G. Călinescu nu vede în influenţa occidentală şi în cea grecească sau fanariotă două direcţii diametral opuse. Dimpotrivă, Costache Conachi, poetul căruia istoricul îi schiţează un portret memorabil[9], nu este străin de madrigaluri franţuzeşti, fiindcă poezia grecească însăşi se sincronizează cu literatura Apusului. Ceea ce arată istoricul este că ,,descoperirea Occidentului“ se face la noi inclusiv (şi chiar consistent) pe filieră balcanică.
  2. Călinescu nu se arată tranşant nici în ceea ce priveşte dihotomia cultural-estetic. Aşa cum remarca Mircea Martin în ,,G. Călinescu şi «complexele» literaturii române“, ,,Călinescu disociază esteticul de cultură dar nu le separă, nu întrerupe o evoluţie organică şi nu secţionează o totalitate […]“[10]. Autorul Istoriei… nu aplică etichete, ci arată deschidere şi disponibilitate de a descoperi literaritatea şi farmecul poeziei de începuturi. Calificative ca ,,romantic“ sau ,,clasic“ nu sunt atribuite acestei poezii. Termenul ,,medieval“ apare o singură dată, şi atunci ca referire la versurile obscurilor Vasile Aaron şi Ion Barac (,,Am putea spune că prin Vasile Aaron şi Ion Barac abia începe în poezia română faza medievală, aceea a prefacerii materiei evanghelice şi clasice“[11]). Catalogând drept compuneri lăutăreşti versurile Văcăreştilor, G. Călinescu le integrează în familia europeană medievală a trubadurilor. Doar pe Conachi şi pe Asachi îi apropie foarte mult de Renaştere, prin afinitatea pe care le-o stabileşte cu Petrarca. Istoricul sesizează amestecul de vechi şi nou din această literatură ,,premodernă“, aşa cum a mai fost ea calificată de istoria literară (Al. Piru[12]). Noutatea o constituie nota de romantism incipient, sensibilitatea, lirismul, patosul, atunci când poetul depăşeşte (relativ rar, ce-i drept) lamentaţiile mecanice redundante. Subliniind preeminenţa erosului la Conachi, de pildă, şi evidenţiindu-i poza romantică (deşi nu îi atribuie nicăieri acest calificativ), G. Călinescu relevă modernitatea sau, mai exact, insulele de modernitate şi spontaneitate ale poeziei româneşti de la 1800: ,,După faza «dulcelui stil» urmează marele patetic petrarchian («Durerea mea este mare»), poza melancolică, sălbăticirea, în care găsim o surprinzătoare notaţie modernă[13]. (s.n.).

Evoluţia poeziei anacreontice către romantism a început cu abandonarea filonului illuminist-didactic, reprezentat de Ienăchiţă Văcărescu. Poezia plină de pasiune a fiului său, Alecu, vizibil nouă faţă de galanteria cuminte, ponderată pe care o practicase Ienăchiţă, ar putea fi privită ca o prefigurare in nuce, evident, modestă, dar notabilă, a sentimentalismului preromantic. Dar G. Călinescu nu a văzut în Alecu Văcărescu mai mult decât un vehiculator al aceloraşi lamentaţii desuete din versurile trubadurilor. Abia cu poezia lui Gheorghe Asachi va pune istoricul problema unei sensibilităţi preromantice propriu-zise, pornind de la elegiile poetului moldovean, de la lirica sepulcrală care îi indică afinităţi cu un Thomas Gray, de pildă, preromantic englez[14]. Nici în opera lui Asachi nu lipsesc anacreontismele, dar deschiderea spre mitologia romantică, spre fantasticul popular şi spre tonul elegiac sunt cel puţin la fel de consistente ca dimensiunea clasică a liricii sale.

Concluzia spre care se îndreaptă Istoria… lui G. Călinescu este aceea că poezia anacreontică şi neoanacreontică românească este prea puternic ancorată în tradiţia madrigalurilor, a sonetelor petrarchiste recuperate pe filiera grecească şi că aerul general de poezie facilă cu naivităţi lăutăreşti o desparte de modernitate. Nu în sensul unei separări tranşante, radicale, ci în acela al unei distanţe care se măreşte şi se micşorează în funcţie de realizările artistice ale acestor versificatori de începuturi. Ei au depăşit faza poeziei religioase medievale, dar nu şi formulele poetice şi sensibilitatea renascentistă sau, cel puţin, nu pe de-a-ntregul. Acesta pare a fi mesajul Istoriei… călinesciene, pe care discipolul Al. Piru îl formulează explicit în propria istorie literară: ,,Lirica erotică din epoca de tranziţie a literaturii române nu trebuie suspectată de frivolitate. Oricât de rudimentar ar suna după un secol şi jumătate Văcăreştii şi Conachi, ei sînt poeţii noştri de Renaştere care, asemenea lui Petrarca, fac trecerea de la lirica religioasă mirosind a tămâie şi lumânare a Evului Mediu, la poezia lirică, slăvind, în locul celestei Fecioare, femeia nu mai puţin demnă de elogii de pe pământ.“[15].

[1] N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, p. 99.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 73.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem, p. 78.

[5] Ibidem, p. 74.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 76.

[8] Ibidem., p. 76.

[9],,Conachi este un Petrarca ras în cap, cu chip de faun oriental, cu işlic, anteriu şi iminei (…) ducând omagiul până la târârea în pulbere şi la închinarea ortodoxă, şi tristeţea occidental până la pandalie şi istericale.“ –G. Călinescu, op. cit., p. 94.

[10] Mircea Martin, G. Călinescu şi «complexele» literaturii române, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 130.

[11] G. Călinescu, op. cit., p. 76.

[12] Vezi Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers, 1981, cap. Epoca de tranziţie premodernă, pp. 28-44.

[13] G. Călinescu, op. cit., p. 91.

[14] G. Călinescu, op. cit., p. 100.

[15] Al. Piru, Istoria literaturii române de la început până azi, ed. cit., p. 40.

 

Sorin Iagăru-Dina

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.