Asupra realităţilor cotidiene ale Ţării Româneşti, precum şi a modelelor culturale româneşti, pagini de o mare importanţă istorică ne-au lăsat călătorii străini care au vizitat teritoriul ţării noastre. Deşi supuse unui subiectivism generat de cele mai multe ori de false aşteptări şi necunoaştere, relatările călătorilor străini reprezintă nu numai o sursă bogată de informaţii pentru orice aspect al cotidianului din ţările române, ci şi un barometru al evoluţiei culturii şi civilizaţiei româneşti din acele vremuri. O parte dintre aceşti călători străini au trecut şi prin oraşul Piteşti. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, aceste vizite sunt datorate faptului că Piteştiul era staţie de poştă şi sediu al isprăvniciei. La începutul secolului al XIX-lea, englezul Edward Daniel Clarke poposeşte pentru câteva zile în judeţul Argeş, vizitând şi capitala acestuia, Piteşti. Scrierile sale ne arată, asemeni altora, şi protocolul diplomatic românesc care privea modul în care autorităţile locale trebuiau să se comporte cu trimişii străini care treceau pe teritoriul lor:

La o depărtare de patru ore de Topoloveni, am sosit la Piteşti, după ce am călătorit o zi întreagă pe şes. Chiar înainte de Piteşti, am trecut râul Dâmboviţa cu ajutorul unei luntre. Domnul ne dăduse un ordin pentru patruzeci şi trei de cai şi mai poruncise încă fără ştirea noastră ca toţi juzii satelor să se îngrijească de buna noastră găzduire şi ospătare. Aşadar, datorită acestui fapt, am fost vizitaţi la sosirea noastră în Piteşti de cinci sau şase  din locuitorii săi cei mai de seamă. Am fost suprinşi  de acest fapt şi încă şi mai mult când ne-au rugat să le arătăm dorinţele noastre, zicând că au primit ordine de la domn să ne aprovizioneze cu tot ce ne-ar trebui. Piteşti are o sută de case. Judecând după cum arată, locuitorii sunt bogaţi. Pământul din jur este bine lucrat şi vinul din acest loc este minunat.

Mai puţin fericită de popasul efectuat în oraşul Piteşti s-a dovedit a fi Christine Reinhard ale cărei mărturii ne demonstrează diferenţa mare dintre aşteptările sale şi realităţile întâlnite:

Era târziu când am sosit la Piteşti care, ca mărime, este al doilea oraş din Ţara Românească pe care totuşi îl putem considera un sat mic. Acoperişuri de verdeaţă se întind de la o casă la alta, făcând o boltă deasupra uliţelor. Acestea sunt late abia cât trăsura noastră şi ne întrebam ce s-ar fi întâmplat dacă alte trăsuri ar fi venit din sens invers; dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. Ne-a primit un boier bogat. Cu toate că aşa-zisul castel avea o înfăţişare plăcută, călăuza îngrijorată sfătui pe servitorii noştri să ia seama la cufere şi să stea lângă ele, siguranţa în această casă părându-i-se îndoielnică, lucru confirmat de dispariţia mai multor lucruri ale noastre. Abia ne aşezasem pe canapeaua cea mare ca să dormim şi începu să urce pe noi inevitabila cohortă de ploşnite şi pureci indigeni. Nefiind chip să te aperi, ne-am hotărât să fugim din calea invaziei.

În aprilie 1813, francezul Auguste de Lagarde  beneficiază în Piteşti de binecunoscuta ospitalitate românească, neuitând să menţioneze mămăliga despre care toţi călătorii străini spun că este mâncarea tradiţională a ţăranului român:

În noaptea aceasta am dormit la un boier român cumsecade care m-a găzduit cu toată bunăvoinţa vremurilor patriarhale. A tăiat viţelul cel gras în cinstea viţelului de aur; dar dacă apa sfinţită de la curte este monedă curentă, marele cancelar se poate lăuda că şi-a îmbogăţit gazda. La cină am gustat mămăligă, făcută cu mălai şi cu lapte; această hrană obişnuită a poporului seamănă cu polinta veneţiană. Piteşti, de unde-ţi scriu, este un orăşel frumos, aşezat la poalele unui munte.

 Aflat în trecere prin Ţara Românească, în anul 1816, Ludwig von Sturmer s-a oprit pentru câteva ceasuri şi în oraşul Piteşti. Informaţiile primite din partea lui von Sturmer atestă obiceiul existent începând cu secolul al XIX-lea de a avea mici cafenele în staţiile de poştă. Apreciate de unii, criticate de alţii, ele vor deveni o realitate a cotidianului românesc. Călătorul străin este uimit şi fascinat în aceeaşi măsură de cromatica pieţei din Piteşti, considerând, asemenea opiniei generale, că acest colţ de lume românesc era o altă parte a Europei:

După Măniceşti, staţia următoare a fost Piteşti, pe care 1-am văzut pe la prânz. Este ceea ce românii numesc aici un oraş şi nemţii un târg, pe un şes frumos, e mare şi arătos, cu o mânăstire, opt biserici şi mai multe case impunătoare. Ispravnicul, adică cel mai de seamă funcţionar, care este mai mare peste un district sau cerc judecătoresc, îşi are aici sediul. În timp ce se făceau pregătirile necesare la staţia de poştă, am fost la cafeneaua rânduită după moda turcească să beau o cafea neagră. La maeştrii de poştă cu puţine excepţii nu se găseşte de mâncare. Cel mult se poate găsi ceva în dughenele murdare ale aşa-zişilor bacali sau în crâşme, pentru câteva parale, vreun pilaf gătit după felul oriental.  Uliţele din Piteşti sunt podite, dar destul de prost, cu dulapi grosolani. Când am plecat de la staţia de poştă şi am trecut prin piaţă, am văzut un tablou foarte neobişnuit. Se înşirau dugheană lângă dugheană. Veşminte din cele mai ciudate şi de culorile cele mai discordante băteau la ochi în faţa prăvăliilor. Dispoziţia caracteristică, amestecul pestriţ, portul atât de deosebit, strigătele numeroşilor misiţi circulând pe acolo, glasurile străine, tot ce mă înconjura îmi dădea impresia că mă aflam acum afară din Europa, pe pământ turcesc.

La scurt timp după numirea sa în funcţia de consul, Ludwig Kreuchely von Schwerdtberg l-a condus, în 1820, pe contele Schladen, rechemat la Berlin, până la Sibiu pe ruta Bolintin, Găeşti, Piteşti, Curtea de Argeş, Sălătrucu, Câineni. Iată ce şi-a notat germanul despre popasul efectuat la Piteşti:

 În ziua de 23 am ajuns fără nicio greutate în micul oraş Piteşti, foarte plăcut situat pe o colină, într-o vâlcea mănoasă şi înconjurat de vii, presărată cu sate şi case ţărăneşti destul de frumoase. Am fost găzduiţi în casa unui boier absent; d. de Rasti, ispravnicul din partea locului s-a ingrijit de toate cât se poate de bine. Acest boier, care a fost agentul la Viena al principelui Caragea, este un om foarte plăcut, vorbeşte germana şi mai multe limbi europene. În plus are meritul de a avea o nevastă încântătoare în toate privinţele. Ea a venit să prezinte omagii doamnei contese, căreia i-a plăcut tare mult, mai ales că era cunoscută la Viena. Dl şi d-na Rasti au fost reţinuţi la cină de Excelenţele Lor; totul ar fi decurs foarte bine, dacă dl conte n-ar fi avut o criză de colită, precum d-na contesă în ajun.

 Diplomatul danez Clausewitz a vizitat pentru o scurtă perioadă de timp (30 aprilie-7 mai 1824) Transilvania și Țara Românească. În jurnalul său de drum, Clausewitz a descris și teritoriile românești prin care a trecut pe durata călătoriei sale. Relatările sale au fost descoperite abia un secol mai târziu de istoricul român Constantin I. Karadja. Iată rezumatul acestuia din urmă despre impresiile făcute de orașul Pitești diplomatului danez:

Clausewitz sosește seara la Curtea de Argeș, pornind a doua zi dis-de-dimineață. Pe valea Argeșului observă câmpii întinse de porumb, iar drumul se îndreaptă. Se schimbă caii la Mănicești și la Pitești, unde sunt dughene multe. Călătorul fu bine primit și poftit la masă de șeful poștei, Steriopulo, un grec, vorbind bine germana și italiana. Acesta avea o casă frumoasă, bine mobilată și poseda, între altele, un fotoliu englezesc, îmbrăcat cu piele roșie. Grecul era frumos îmbrăcat, după moda orientală, cu ișlic roșu, brodat cu fir și papuci de piele de aceeași culoare. Tot acolo mai observă și grajdul pentru caii poștei, 80 la număr, bine zidit și întreținut. Pe lângă casă, o grădină cu zarzavaturi. Așezare gospodărească ce face impresie călătorului, după pustiurile frumoase dar inculte, pe care le străbătuse în drum.

Englezul Robert Walsh petrece și el câteva zile în orașul Pitești tot în anul 1824. Din mărturiile sale observăm că în anumite zone din Ţara Românescă se instituise carantina din cauza ciumei. Cafeaua caldă pe care o bea Walsh înainte de scurta sa odihna certifică faptul că în Piteşti se generalizase consumul de cafea. Iată descrierea făcută de englez:

 Pe la orele șase dimineaţa am ajuns lângă oraşul Piteşti şi când  se lumina de ziuă am fost opriţi de o strajă şi de o barieră. Am aflat aici că se stabilise o carantină întrucât ciuma nu pătrunsese încă în oraşul acesta. Nimănui nu i se îngăduia să treacă <dacă venea> din locurile arătate ca fiind contaminate: astfel că ne temeam să nu fim opriţi aici sau siliţi să ne întoarcem înapoi; dar Mustafa a stăruit invocând drepturile noastre de curieri, arătând ceea ce numea el depeşele sale şi astfel am mers mai departe. Durerea mea de cap era acum atât de nesuferită încât ar fi trebuit să-mi caut oarecare odihnă aici, chiar şi într-o casă molipsită de ciumă. Am găsit o odaie curată şi confortabilă în dosul dughenei unui băcan grec; aici am căpătat puţină cafea caldă, m-am întins pe o pernă după sobă şi după ce am dormit un ceas, m-am trezit liber de orice durere. Oraşul Piteşti este alcătuit dintr-o mie de case, dintre care unele aparţin boierilor. Sunt aşezate în curţi împrejmuite cu garduri de lemn, având o înfăţişare de măreţie şi eleganţă.  

 În călătoria din 1827 prin Banat şi Ţara Românească, căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland a trecut pentru o foarte scurtă perioadă de timp şi prin oraşul Piteşti, despre care şi-a notat şi câteva impresii. Căpitanul englez apreciază cochetăria Piteştilor şi este impresionat de gospodăria ispravnicului Steriopol:

Pe la ora două fară douăzeci de minute am ajuns la Piteşti, un sat mare izolat sau orăşel; am găsit aici urme de comerţ, ca de pildă bazare, prin care ne-am plimbat parcurgând uliţe podite sau stradale; toţi negustorii şi prăvăliaşii erau îmbrăcaţi în costume greceşti sau turceşti. În Piteşti sunt mai multe case arătoase aparţinând boierilor români. Şi prietenul nostru Steriopol pare a apartine acestei clase, judecând după splendida infătişare a casei sale. Aici începi să simţi că ai părăsit Europa şi ai sosit  în mijlocul unui popor deosebit, atât de mult obiceiurile şi costumele Orientului au început să se asemene lor înșiși. Am vizitat un conac ce aparţinea prietenului nostru Steriopol şi am văzut câteva orătănii şi fazani frumoşi în curtea sa, înconjurată cu o frumoasă palisadă.

 La sfârşitul anului 1834, Adrien Louis Cochelet, numit consul general al Franței în principatele dunărene, aflat în drum spre București, petrece o noapte și în orașul Pitești despre care își notează și câteva păreri. Consulul francez este găzduit de Dincă Brătianu, ispravnic în acele timpuri, a cărui ţinută şi curtoazie îl impresionează:

 Abia la 7 seara am ajuns la Mănicești, unde ne-am băut ceaiul într-o cabană sărăcăcioasă, iar la Pitești am ajuns numai spre dimineață la orele două. Când am coborât din trăsură am fost întâmpinat de un domn distins, ce purta pălăie, uniformă și spadă asemenea subprefecților noștri, cu deosebirea că broderia de la haină era în argint și în loc să fie în formă de ghirlandă de stejar era în formă de foi de măslin ca cea a consulilor francezi. Acest personaj era ispravnicul sau prefectul de Pitești (este vorba de Constantin ”Dincă” Brătinanu n.n.). M-a primit în salonul său unde mi se pregătise o gustare minunată numai pentru mine; în ciuda insistenţelor mele, prefectul nu a vrut să îmi ţină companie. Fata sa (Ana Furduescu n.n.), care vorbea destul de bine franceza, mi-a servit drept tălmaci pentru a-i mulţumi tatălui său pentru buna primire. A doua zi am plecat la ora nouă. Ispravnicul era tot în uniformă. M-a acompaniat cu o escortă de cinci oameni până la marginea judeţului său.

În călătoria sa prin Ţara Românească, la jumătatea anului 1837, englezul Nathaniel Burton se opreşte şi în Piteşti despre care ne lasă o imagine destul de bogată în amănunte:

 În sfârşit, am ajuns la Piteşti care, deşi nu e atât de mare, este o localitate tot atât de pestriţă ca Bucureşti, pe jumătate turcească, pe jumătate europeană. Fasole verde amestecată cu grăsime de porc sau cu un fel de sos, sau din întâmplare cu apă şi astfel pregătite ca un fel de supă a fost singura mâncare pe care mi-am putut-o procura. Este un fel de bucate foarte obişnuit în Ţara Românească. Aceste bucate nu sunt deloc neplăcute la gust şi sunt numite fasole. Locuitorii mănâncă mult porc, excelează în a-l pregăti, făcând un fel de costiţă care fiind numai sărată, se mănâncă cu pâine. N-am văzut niciodată carne slabă, afară doar la Bucureşti, ci numai bucăţi pătrate de slănină albă, tare.  Era lipsă de orice altă hrană animală; vinul lor este uşor, de culoare deschisă gălbui şi cu gust acru. Casele mai bune erau acoperite cu şindrilă de forma ardeziei şi de culoarea ardeziei sau roşii.

Din cele observate în relatările călătorilor străini amintite mai sus, putem apecia importanţa tot mai mare pe care oraşul Piteşti o avea la nivelul Ţării Româneşti. Oraşul provenit dintr-un târg se dezvolta şi începea să capete eclectismul capitalei Bucureşti. Sediu al isprăvniciei, staţie de poştă, centru negustoresc, Piteştiul era şi un loc în care tot mai mulţi boieri îşi construiau locuinţe impunătoare. Scrierile călătorilor străini demonstrează perioada de modernizare a Ţării Româneşti evidentă şi în cazul Piteştiului, acolo unde Dincă Brătianu îl primeşte pe consulul francez în uniformă modernă (evenimentul se petrece în timpul perioadei regulamentelor organice).  Notele de călătorie redate de noi oferă informaţii interesante pentru mai multe domenii de cercetare precum antropologia culturală, istoria imaginarului şi a mentalităţilor, istoria artei culinare şi a vestimentaţiei, istorie a transportului etc. Ele constituie, în ansamblul lor, pagini din istoria cotidiană a  oraşului Piteşti.

Please follow and like us:

Tags:

No responses yet

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.