Loading...
EgoCultural

Michel Pastoureau- Ursul. Istoria unui rege decăzut

În noiembrie 2007, la editura Cartier, a apărut lucrarea istoricului francez Michel Pastoureau: „Ursul. Istoria unui rege decăzut”, în traducerea lui Emilian Galaicu-Păun. Preocupat încă din studenţie de o imagine a animalului de-a lungul istoriei europene, precum şi de rolul bestiarului medieval, Michel Pastoureau ne prezintă cum ursul, animal venerat timp de foarte multe secole, începând din paleolitic până în secolele XII-XIII, a fost stigmatizat de biserica catolică pentru a face loc leului, un animal exotic care nu se întâlneşte în Europa. Motivul stigmatizării?  Influenţa şi respectul uriaş al triburilor germanice pentru acest animal. Lucrarea istoricului francez este structurată în trei părţi care se suprapun celor trei etape din evoluţia ursului în cadrul bestiarului societăţii europene. Astfel, cele trei părţi se numesc: Ursul venerat. Din paleolitic până în epoca feudală, Ursul combătut. De la  Carol cel Mare la Ludovic IX cel Sfânt şi Ursul detronat. De la sfârşitul Evului Mediu până-n epoca contemporană.

Începând cu aproximativ 30000 de ani î.Hr., în paleoliticul superior, se consideră că ar fi existat o relaţie mai specială între om şi urs. Aceştia ar fi împărţit aceleaşi grote şi s-ar fi luptat nu de puţin ori pentru hrana zilnică. Ursul paleoliticului era puţin mai diferit decât cel brun cunoscut încă din antichitate, dar avea aceleaşi caracteristici generale pe care le găsim astăzi şi în trăsăturile urmaşului său. Apropierea dintre urs şi om a fost considerată, chiar de Pastoureau, ca fiind una de tip religios. În opinia istoricului francez, se poate vorbi de un cult preistoric al ursului în Europa de Nord. S-au descoperit până astăzi destul de multe grote paleolitice care conţineau desene ale unor animale. O statistică ne demonstrează că din numărul total al reprezentărilor animaliere din aceste grote numai 2% sunt imagini de urşi. O descoperire relativ recentă este cea a grotei Chauvet în anul 1994, la Vallon-Pont-d’Arc, în Ardèche-Franţa. Bestiarul gravat sau pictat al acestei peşteri conţine aproape patru sute de animale, dintre care cele mai multe sunt rinocerii (47), felinele (36) şi mamuţii (36).  Chiar dacă sunt numai 12 imagini de urşi, surprind descoperirile de gheare, urme de păr, amprente ale labelor pe pereţi, resturi de oseminte şi circa 150 de cranii, toate aparţinând urşilor. Aceste cranii sunt dispuse în forma unui altar: în centru, un craniu pus pe un soi de piedestal, iar în jurul lui, altele aşezate în formă de cerc. Totuşi, au existat savanţi care au refuzat să creadă în ideea unui cult închinat ursului, motivând că acest scenariu aparţinea omului într-adevăr, dar din ce perioadă?

Michel Pastoureau aminteşte, în sprijinul tezei sale, de grota  de la Montespan din Haute-Garronne unde a fost descoperită o statuie şlefuită cu o vechime de circa 20000 de ani. Această statuie căreia îi lipsea capul, fără a se putea observa urme de tăiere sau rupere, era o statuie de urs. În timp ce detractorii cultului ursului paleolitic încercau să demonstreze că urşii cavernelor desenaţi stilizat şi din faţă ar putea fi de fapt oameni deghizaţi, facţiunea adversă aducea la lumină viziunea şamanilor despre grotă ca spaţiu de trecere spre cosmos. De altfel, în opinia noastră, dacă acele reprezentări de pe pereţii grotelor ar fi într-adevăr oameni deghizaţi în piei de urs, acest lucru ar veni şi mai mult în sprijinul tezei cultului dedicat ursului paleolitic.

Michel Pastoureau ne spune că în cercetările sale a aflat de convingerea unor oameni de ştiinţă în practicarea unui cult al ursului de către urşii din Siberia. Această convingere se datorează credinţelor ursine vizibile ale populaţiilor din Siberia (ostiaci, tunguşi şi iakuţi). Ursul cavernelor dispare însă şi lasă loc ursului brun, parte integrantă a mitologiei greceşti. Zeitatea de care se leagă mai toate legendele ursine este zeiţa vânătorii, Artemis. Aceasta jurase să rămână castă cutreierând pădurile cu arcul său. Într-o zi, Zeus, fascinat de frumuseţea unei tovarăşe de vânătoare a lui Artemis, fiica regelui Arcadiei, Calisto, o înşelă şi se uni cu ea. Fata rămase însărcinată, dar Artemis furioasă o săgetă, o eliberă de prunc, dar o transformă în ursoaică. Fiul ei Arcas, ajunge rege al Arcadiei şi în timpul unei vânători o întâlneşte pe mama sa, care era ursoaică. Zeus, martor al evenimentelor, împiedică odioasa crimă ce s-ar fi putut petrece şi îl preface şi pe Arcas în urs urcându-i pe amândoi pe bolta cerească. Este legenda constelaţiilor Ursa-Mare şi Ursa-Mică.

Mitologia greacă cunoaşte, după cum ne prezintă Pastoureau, trei ipostaze asociate omului şi ursului: metamorfoza, ursoaica maternă şi amorul monstruos. Legenda celor două constelaţii, prezentată mai sus, este semnificativă pentru ipostaza metamorfozei om-urs.  Antichitatea este plină de exemple ale motivului copilului adăpostit de un animal şi crescut apoi de acesta. Exemplul cel mai edificator este cel al Atalantei, fiica regelui Arcadiei, Iasus, care dorindu-şi urmaşi la tron o abandonează în pădure. Crescută de o ursoaică, Atalanta intră apoi în slujba unor vânători. Frumuseţea şi vitejia sa atrag dorinţele multor bărbaţi. Însă Atalanta îi respinge pe toţi şi spune că se va căsători cu cel care o va învinge în iuţeală.  Protejatul Afroditei, Hippomenes, primeşte din partea zeiţei trei mere de aur. În timpul cursei el le aruncă pe jos şi, spre stupoarea tuturor, Atalanta se opreşte să le culeagă şi astfel pierde cursa. La sfârşit, cei doi uită sa-i mulţumească Afroditei şi aceasta îi transformă în lei. Versiunea mai veche povesteşte cum geloasă, Artemis îi transformă în  urşi.

O fascinaţie extrem de ciudată pare să fi însoţit încă din antichitate relaţiile dintre urs şi femeie. Foarte multe legende insistă asupra atracţiei pe care femeile o simt pentru aceste animale. Supărat pe jurământul de castitate depus de Polyphontia în onoarea zeiţei Artemis, Afrodita îi inspiră acesteia o pasiune  monstruoasă pentru un urs cu care Polyphontia are doi fii. Zeus îi cere lui Hermes să îi ucidă, dar Ares îi transformă pe cei trei într-o bufniţă şi în doi vulturi.

De-a lungul istoriei omenirii, după cum ne relateză Michel Pastoureau, toate culturile şi-au ales un rege al animalelor, socotit invincibil. El a variat în funcţie de epoca istorică, dar mai ales în funcţie de spaţiul geografic. Astfel, în Africa, animalele ce şi-au disputat supremaţia au fost leul, elefantul şi rinocerul, în Asia leul, tigrul şi elefantul , în America vulturul, ursul  şi jaguarul, în Europa ursul şi, surprinzător, leul. Încă din antichitate, după cum ne demonstrează scrierile lui Arisototel şi Plinius, ursul era apreciat pentru forţa şi curajul său nesăbuit. În marile arene de luptă romane, urşii ieşeau mereu învingători, cu excepţia momentelor când trebuiau să lupte cu un rinocer.  La popoarele germanice din nordul Europei, ursul era animalul totemic prin excelenţă. Sacrificiul ursului, care trebuia învins în luptă directă era obligatoriu pentru ca un tânar să devină adult şi să fie primit în rândul războinicilor.

Potrivit mărturiilor Gestei Danorum, operă a marelui erudit Saxo Grammaticus, citată de Michel Pastoureau, unul dintre aceşti tineri, Skioldus, capturează cu mâinele goale un urs pe care îl aduce legat cu o centură la ceilalţi războinici. Respectul uriaş de care se va bucura de acum înainte acest tânăr războinic îl va ajuta să devină al patrulea rege al Danemarcei. Tradiţia nordică povesteşte cum ritualurile războinice presupuneau ca învingătorul ursului să îi bea sângele şi să îi mănânce carnea. Creştinii au înfierat acestă practică şi au încercat, cu succes, să demonizeze ursul pentru credinţele pe care le genera, credem noi, involuntar. La fel de interesantă este folosirea pieii de urs în luptă şi cel mai elocvent exemplu este cel al războinicilor zeităţii nordice Odin, numiţi berserker-i. O altă legătură între războinicul german şi urs, de data aceasta una paşnică, este de natură tutelară şi constă în folosirea  ghearelor de urs sau a caninilor drept talismane. În lumea germană multe nume au la origine denumirea ursului în rădăcinile Ber, Bern, Bero, Bera, Beorn, Per, Pern, Björn etc. De-a lungul evului mediu în toate societăţile nordice s-a creat un adevărat tabu al numelui ursului. Acesta nu trebuia rostit decât foarte rar şi atunci numai cu mare respect. Erau folosite în schimb  denumiri precum Mâncăul, Hoţul de miere, Unchiul, Bunicul, Strămoşul.

Spre deosebire de lumea germană, cea celtică îl asocia pe urs ideii de rege sau de divinitate. În această ipostază este înfăţişat şi celebrul rege celt Arthur.  Romanele cavalereşti care narează legenda lui Arthur şi care datează din secolul al XII-lea nu spun nimic despre natura ursină a regelui. Doar în ultimul capitol, Arthur, pe moarte, îl ucide pe paharnicul său într-o îmbrăţişare puternică. Acest episod aminteşte de ursul care în clipa morţii îşi poate sugruma adversarul. De asemenea, momentele scoaterii sabiei din stâncă şi a morţii regelui sunt asociate ciclului unei zeităţi  a naturii şi suprapuse, evident, perioadei de hibernare a ursului. Este vorba de 11 noiembrie şi de 2 februarie. De altfel, pentru a combate aceste credinţe păgâne, Biserica Catolică, după cum afirmă Michel Pastoureau, a decis să se sărbătorească pe 11 noiembrie Sfântul Martin, motiv pentru care, începând cu această perioadă, ursului i se va asocia acest nume în repetate rânduri.

În evul mediu timpuriu, o altă faţetă a ursului este cea de animal regal. Vânătoarea de urşi şi de mistreţi a fost apreciată până în secolul XIII. Ursul era înfruntat în final de rege care îl ucidea în luptă corp la corp. Vânătoarea de cerbi era desconsiderată pentru că acest animal era laş şi fugea, iar odată prins se lăsa ucis. Carnea de cerb nu era servită la ospeţele domneşti, iar soldaţii care fugeau în faţa duşmanului erau numiţi cervi. Dovadă a aprecierii pe care lumea romană deopotrivă cu cea germană, o purtau ursului este că în fiecare menajerie a epocii exista cel puţin un urs. Între secolele X-XIV în vestul Europei se ofereau ca daruri, cu diverse prilejuri, animale. Cel mai oferit, după cum ne arată  Pastoureau, era ursul.

În evul mediu s-a vorbit mult despre asemănarea omului cu diverse animale. Dintre acestea, cele mai apropiate s-a socotit că ar fi ursul, porcul şi maimuţa. Maimuţa, au decis clericii, semăna cu omul nu per naturam ci per imitationem. Astfel, maimuţa înşela şi simula, fiind o creatură a Diavolului, care îl maimuţăreşte pe Dumnezeu. Despre porc, medicina greco-arabă, ca de altfel, şi cea arabă considera, pe bună dreptate, că se aseamănă omului în ceea ce priveşte anatomia principalelor organe. Însă şi porcul, ale cărui atribute sunt lenea, lăcomia, murdăria şi dezmăţul, este asociat de biserică bestiarului Diavolului. Ursul este singurul animal care poate sta în două picioare în poziţie verticală şi care poate călca pe toată talpa până la călcâi. El are înfăţişare umană, dar cu păr. De aceea exista obişnuinţa de a face pe ursul, purtând o haină păroasă şi mergând cu picioarele răşchirate. Ursul, după cum ne spune şi Michel Pastoureau, se caţără în copaci, este un excelent înotător şi pescar, ia câteodată poziţia de aşezat pentru a asculta, merge înapoi, coboară pe scară cu spinarea în gol, deschide uşa, se poate folosi de o piatră ca de un ciocan, culege fragi, curăţă peştele etc..

În evul mediu grăsimea ursului era utilizată pentru a uşura durerile de ochi, pentru a vindeca arsurile şi bolile de piele. Baudouin, primul rege al Ierusalimului, grav rănit în luptă, în anul 1103, este salvat de medicii săi după ce diverse leacuri fuseseră testate pe un urs, care şi murise în timpul acestui proces. Toate aceste lucruri  au condus la diabolizarea ursului acuzat de desfrâu. S-a luat în discuţie ursoaica şi calităţile ei de mamă, mulţi considerând că apetitul ei sexual o făcea să nască mai devreme. Alţii vedeau în grija cu care reda viaţa  puilor născuţi, căinţa celui ce înţelege că a greşit. Cercetările ultimelor două secole au pus capăt acestor fantezii. Ursului i se reproşa plăcerea pe care o simţea furând şi violând fete tinere. Aceleaşi legende, similare celor greceşti, sunt întâlnite şi în mitologiile celtice şi germane.

În Italia, familia Orsini este acuzată că ar proveni dintr-un urs. Replica acestora  constă din crearea unui alt mit prin care un strămoş comun al lor ar fi fost crescut de o ursoaică. Familia devenea astfel un fel de urmaşă medievală a gemenilor Remus şi Romulus. Numele altui erou nordic medieval, Beowulf, înseamnă, potrivit scrierii lui Pastoureau, duşmanul albinelor, nume care aminteşte, desigur, de hoţul de miere, adică de urs. Toate aceste lucruri erau de neacceptat pentru Biserica Creştină. Vânătorile de urşi, sărbătorile păgâne cu o sexualitate exacerbată, conţinând deghizări în animale precum ursul, ţapul sau măgarul, trebuiau interzise şi anatemizate. Omul era singura creatură raţională şi unica a cărei mântuire era posibilă. Planul bisericii de a-l detrona pe urs consta din mai multe secvenţe. Prima dintre ele era eliminarea fizică. Astfel, în pădurile Germaniei, acesta a fost vânat cu sălbăticie încă din timpurile lui Carol cel Mare. A doua era prezentarea sa ca pe un animal supus unor sfinţi creştini care îl îmbunau şi cărora le slujea. A treia era umilirea sa în public: „capturat, purtând botniţă şi pus în lanţuri, animalul va însoţi jonglerii şi măscăricii din castel în castel, din bâlci în bâlci, din târg în târg, pierzând puţin câte puţin statutul său de animal regal, admirat şi temut, pentru a deveni un simplu animal de circ, dansând, făcând tumbe, amuzând publicul” (pagina 132).

Din cauza defrişării excesive şi a vânătorii de urşi, aceştia au devenit din 80% carnivori la începutul evului mediu la peste 90% vegetarieni în zilele noastre. Pentru a demonstra cum forţa ursului nu îi putea învinge pe sfinţi s-au creat legendele Sfântului Colomban, evanghelizatorul burgunzilor din Galia, a Sfântului Gall, care aflat în Alpii Elveţiei este atacat de un urs pe care îl supune şi care îl ajută pe primul să întemeieze abaţia de la Saint Gall. Ursul supus devine primul călugăr al abaţiei. O altă temă prezentă în scrierile hagiografe este cea a ursului care îi cară bagajele sfântului. La fel se întâmplă cu ursul care se înhamă la plug, care păzeşte oile sau care lucrează ca grădinar. A treia etapă de care vorbeşte scriitorul francez şi pe care am amintit-o mai sus are la bază afirmaţia Sf. Augustin: ursus est diabolus. În Sfânta Scriptură, ursul este amintit de puţine ori şi mereu pentru a desemna un mare pericol, mai ales dacă este întovărăşit de leu. El este feroce, imprevizibil ca şarpele, nemilos ca leul. De asemenea, descrierea fiarei apocaliptice conţine labele de urs. Lumea bisericească medievală a transformat denumirile de satan şi de diavol din adjective ce îi însoţeau pe hoţi, mincinoşi sau criminali în substantive care înfăţişau răul prin intermediul animalelor. Cele mai uzitate erau maimuţa, ţapul, leul, pisica şi ursul. De fapt, bestiarul lui Satan nu atacă un animal anume, ci chiar ideea de animalitate.

Un alt spaţiu în care ursul este atacat este acela al visului. În visurile călugărilor, diavolul intervine frecvent, aproape întotdeauna deghizat în urs. În „Cântecul lui Roland” sunt descrise patru vise ale împăratului Carol cel Mare. Duşmanii acestuia, începând cu trădătorul Ganelon, sunt înfăţişaţi ca animale. Cel mai des reprezentat este ursul. Aşadar, după cum concluzionează şi Michel Pastoureau, ursul devine pe la 1100 un animal demn de ură, din toate punctele de vedere.

Ursul este asociat diavolului şi prin culoarea sa brună, foarte greu de fabricat. Aşezată pe drumul dintre roşu şi negru, culoarea blănii ursului nu numai că îi dă numele (bear, bär, björn) ci îi şi crează mari neplăceri. Acest brun este asociat iadului, apărând informaţia în rândul oamenilor medievali că, în timpul hibernării, ursul ar merge în iad pentru a negocia cu diavolul procurarea culorii blănii sale. Un alt aspect al înfăţişării fizice a ursului, pilozitatea sa excesivă, a făcut ca în imaginarul colectiv oamenii care i se asemănau să fie numiţi Brun cel Begru, Brun cel Orgolios sau Brun cel Sălbatic. Ei erau descrişi ca având un comportament grosolan şi uneori bestial.

În jurul anului 1200 ursul era definitiv învins şi coborât în rândul animalelor obişnuite. Dar biserica nu putea lăsa locul vacant riscând ca oamenii să înalţe pe el vulpea, şarpele sau oricare alt animal al diavolului. Încă din timpul lui Carol cel Mare era pregătită ascensiunea la tronul animalelor a leului. Animal puternic, temut şi admirat, leul făcea şi el parte din bestiarul celui din infern. Dar, timp de patru secole, leul este prezentat pretutindeni. Este pictat, sculptat, gravat, modelat, brodat, ţesut, descris, povestit.  Imaginea leului în Biblie este una duală. El este în acelaşi timp un animal şiret, brutal, obiect al rugilor psalmistului: „Izbăveşte-mă din gura leului”, dar şi unul venerat simbolizând în Apocalips, seminţia lui Iuda. Dacă romanii şi grecii îl foloseau în arenă, celţii îl ignorau. Pentru lumea germană, el era un animal al curajului şi forţei datorită coamei sale blonde, asemănătoare germanilor. Enciclopediile din secolul al XIII-lea îl califică pe leu drept rege al animalelor preamărindu-i forţa, curajul şi mărinimia.

Leul este asociat lui Iisus Hristos. Leul care îşi şterge urmele cu coada sa este Iisus care îşi ascunde divinitatea încarnându-se în sânul Mariei, pentru a-l păcăli pe diavol. Leul care îşi cruţă adversarul este Hristos care îl iartă pe păcătosul pocăit. Leul ce doarme cu ochii deschişi este Hristos în mormântul său, natura divină fiind cea care veghează. Leul care prin suflarea sa redă în a treia zi viaţă puilor lui este imaginea însăşi a Învierii. Pentru a explica însă pe leul negativ bilblic este „creat” leopardul, ca denumire. El încarnează toate relele făcute de leu. Leopardul, reprezentat fără coamă, este duşmanul leului şi al lui Hristos. Între prima şi a doua cruciadă, în întreaga Europă au apărut stemele. Această modă nouă a prins foarte repede şi a coincis cu avântul leului ca reprezentant al binelui. Prezent pe circa 15% din steme, leul era simbolul  cavalerului creştin, în timp ce scutul cu dragon sau leopard aparţinea păgânului. Momentul de declin al ursului şi victoria leului se regăsesc şi în supranumele regelui Angliei, Richard „Inimă de Leu” şi al regelui Scoţiei, William  „Leul Generos”.

Un subiect foarte abordat în evul mediu a fost acela al episodului biblic al Arcei lui Noe. Dacă textul sfânt nu menţionează nicun animal, cu excepţia corbului şi al porumbelului, cei doi vestitori, imaginile medievale prezentau lei, urşi, cerbi, tauri şi mistreţi. Cu timpul, ursul va ceda locul său calului. Pe lângă aceste animale, din când în când mai erau înfăţişate şi unele exotice precum maimuţa, elefantul, cămila sau licornul. Începând din secolul al XIII-lea, locul ursului, cadoul regal fovorit, este luat de leu care ocupă primul loc în cadrul menajeriilor princiare.

Încă de la începuturile creştinismului se pusese problema dogmatică a oamenilor martirizaţi şi ucişi de animale. Se spunea că la ora învierii era nevoie de tot trupul credinciosului. Dacă un om era ucis de un animal, cum se va deosebi carnea de animal de cea de om? Şi ce se întâmpla, dacă, de exemplu, lupul care muşcase pe om era ucis de un urs? Dar  dacă ursul era sfâşiat de un leu? Întrebarea abatelui Honorius (sec. XII) rămâne şi astăzi fără răspuns, dar stabileşte definitiv o nouă ordine în regatul animalelor. Leul este mai puternic decât ursul.

Detronat, învins şi umilit, ursul devine în secolul al XIV-lea o „lighionă comună”, purtând, după scrierea lui Pastoureau, botniţă, furând miere, ucigând oi, dansând sau făcând tumbe în piaţă, supus unor simpli jongleri. Bestiarul medieval european poate fi urmărit în textele franceze cuprinse între anii 1175-1250 sub denumirea de „Romanul Vulpii”. Michel Pastoureau ne povesteşteşte că în acea perioadă, denumirea de animale domestice  însemna totalitatea animalelor cu care omul intra în contact. Se integrau aici nu numai calul şi porcul, ci şi vulpea, nevăstuica, mierla sau şoarecele. Pisica era un animal detestat, poziţia ei schimbându-se în timpurile ciumei datorită abilităţii sale înăscute de a vâna şobolani.

Vulpea are în acest roman rol de animal şiret, ea îi păcăleşte pe oameni, producând numeroase pagube gospodăriilor acestora, dar şi pe lup sau urs. Acesta din urmă este numit Brun şi este prelatul sau capelanul leului. Este un animal ridicol, stupid, obiect de dispreţ pentru celelalte animale. Natura sa invincibilă, curajul său legendar sunt înlocuite aici cu o creatură grosolană, solitară, irascibilă şi mărginită. Romanul inaugurază tema ursului fricos care fuge de vânători, de ţărani şi de numeroase alte animale.  Păcălit de vulpe datorită lăcomiei sale, ursul este, în roman, ucis de un ţăran. Pentru Michel Pastoureau, ursul saltimbanc şi comediant este o creaţie a creştinismului medieval. Prin demonizarea ursului, corpolenţa devine un păcat. Dacă evul mediu timpuriu considera suveranii burtoşi la modă, acest lucru se schimbă din secolul XIV. Supleţea fizică şi cumpătarea în faţa plăcerilor hranei şi ale băuturii erau adevărate virtuţi creştine.

Teologii evului mediu făceau diferenţa între viciu şi păcat. Dacă viciul era ceva ce ţinea de natura individuală şi era foarte greu de stăpânit, păcatul ţinea de comportamentul liber şi de exercitarea voinţei. Păcatul era o greşeală contra lui Dumnezeu. Păcatele erau rezervate oamenilor pentru că animalele, creaturi imperfecte, erau străine de păcatul originar. Viciile ursului erau atât fizice cât şi morale. Viciile fizice sunt mânia, violenţa, furia sălbatică şi cruzimea, iar cele morale: înşelăciune, desfrâu şi lăcomie.  Cu timpul, teologii au alcătuit o listă cuprinzând cele 7 păcate mortale cărora li s-au asociat un număr de animale, încarnare a acestora: orgoliul: leul, vulturul, păunul, calul şi cămila; cupiditatea: veveriţa, cârtiţa, maimuţa şi furnica; bogăţia: ţapul, ursul, porcul, iepurele şi câinele; mânia: misteţul, ursul, leul şi taurul; lăcomia: ursul, porcul, vulpea, lupul, vulturul pleşuv şi corbul; invidia: câinele, vulpea, maimuţa, ursul şi coţofana; lenea: măgarul, ursul, porcul, pisica şi veveriţa. Observăm cum cele două animale cele mai apropiate omului, din punct de vedere biologic şi fiziologic, porcul şi ursul , sunt cele mai păcătoase. Scos din lumea animalelor respectate şi admirate, alungat din teritoriile sale în inima munţilor, ursul a mai rămas în lumea himerică a imaginaţiei şi  a visului.

În toată această epocă a umilinţei pentru fostul rege al animalelor, ducele de Berry, Jean de France (1340-1416), fiul regelui Ioan cel Bun a fost un prieten şi un mare iubitor al urşilor. În timpul captivităţii sale la Londra (1360-1364), aşteptând să fie răscumpărat în contul tatălui său, el se raliază modei britranice şi, pe lângă stema moştenită, îşi alege şi o deviză ce consta în imaginea unui urs. Cu timpul, acestuia i se va adăuga şi o lebădă. De asemenea, menajeriile ducelui, deşi adăposteau lebede, un dromader sau struţi, aveau ca vedete incontestabile pe urşi. Ni s-au păstrat numele a trei dintre aceştia: Chapelain, Martin şi Valentin. Una dintre practicile medievale era ca un animal să fie sculptat şi pus în mormânt la picioarele omului pe care trebuia să îl slujească. Pentru clerici, se folosea dragonul care simboliza victoria în faţa răului, pentru nobili şi regi, leul, simbol al curajului, iar pentru doamne, câinele, martor al fidelităţii acestora. Ducele de Berry a ales ca ursul să fie animalul care să-i fie alături în lumea de dincolo.

În anul 1393, în ianurie, în regiunea Ardents s-a organizat un bal pentru a-l înveseli pe melancolicul rege Carol al VI-lea. Unor tineri le vine ideea de a se deghiza în urşi şi a le speria pe femeile prezente. Regele li se alătură şi cei şase pătrund în sala de bal spre groaza multor femei prezente.  Din greşeală, ducele de Orleans dă foc unuia dintre ei. Focul se propagă repede şi din cei şase numai doi scapă: unul care se aruncă în apă şi regele Carol VI, salvat de fustele ducesei de Berry. Această atracţie a femeilor pentru sălbaticii goi şi păroşi pare primul element al celebrei poveşti „Frumoasa şi Bestia”. Dovada acestei afirmaţii este poemul epic „Valentin şi Orson”, din secolul XV. La Constantinopol, împărăteasa Belissant îl refuză pe arhiepiscopul care o curta. Acesta o acuză de adulter, iar ea fuge în Galia. Fiind însărcinată, ea naşte doi gemeni în pădurea din Orleans. Copii îi sunt furaţi de o ursoaică, iar ea, renegată de fratele ei, regele Pepin, se refugiază în Portugalia. Primul dintre gemeni, crescut de urşi, devine un sălbatic ce teroriza regiunea Orleans. Al doilea, găsit şi crescut la curtea lui Pepin, devine un războinic temut şi admirat. Primul este numit Orson, al doilea Valentin. Cei doi se întâlnesc, se luptă şi Valentin, biruitor, îl aduce pe Orson legat la curtea regelui. Aici, acesta întreţine relaţii sexuale cu multe dintre femeile prezente la curtea lui Pepin. Sălbaticul e tuns şi civilizat. Cei doi fraţi află adevărul despre viaţa lor, îşi găsesc mama şi domnesc împreună în Constantinopol. După şapte ani de domnie, Orson, plictisit, se întoarce la viaţa sa de schimnic. Sau de ursin.

Începând cu anul 1430 şi până pe la 1700, evul mediu occidental este dominat de frica şi ura de vrăjitoare. În afara ţapului, vedetă a bestiarului vrăjitoresc, din acesta mai fac parte animale nocturne, precum pisica, lupul, vulpea, bufniţa şi liliacul, negre, asemeni corbului sau câinelui, vâscoase, cum sunt broasca-râioasă şi şarpele sau hibride, precum dragonul sau satirul. Exclus, ursul îşi menţine atracţia pentru fetele tinere. Exemplu este păstoriţa Antoinette Culet care în 1602, la 16 ani, este răpită de un urs cu care trăieşte timp de trei ani. Salvată de ţărani, fata este readusă la locuinţa tatălui său. Ursul care venea în fiecare seară să o ceară înapoi este ucis, iar fata trimisă la mânăstire. Din cauza acestor relatări referitoare la relaţiile urs-femeie în Franţa secolelor XV-XVI se obişnuia ca sintagma d’amours să fie descompusă, după cum ne relatează Michel Pastoureau, în dame şi ours.

În secolul al XVII-lea, un nou bestiar este creat în fabulele lui La Fontaine. Ursul este prezent în şapte dintre acestea şi este caracterizat drept leneş, stupid, lacom şi neîndemânatic. De asemenea, ursul este prezent şi în numeroase proverbe, dintre care amintim: „Nu trebuie să vinzi pielea ursului din pădure înainte de a-l fi omorât”, „A te odihni pe o piele de urs” (a fi trântor), „Cauţi ursul şi el se află în faţa ta”, „Pacea domneşte înte lupi şi urşi”, „Mai bine să-l faci scăpat pe urs decât să-l prinzi”, „Un urs care nu e pus în lanţuri nu dansează”, „Cine vrea să zgârie un urs trebuie să aibă gheare de fier”. Imaginea ursului în cultura occidentală se mai păstrează în numele oraşului Berna şi în deja celebra groapă cu urşi dar şi în stema oraşului Madrid, acolo unde este întovărăşit de o specie de arbore numită madroniu. Descoperirile geografice şi legăturile europenilor cu zonele nordice au dus la cunoaşterea ursului polar pe care abia în secolul al XVIII-lea, savanţii au reuşit să îl deosebească în mod corect de ursul brun.

Potrivit lui Pastoureau, în secolul XX ursul este din nou supus persecuţiei prin dorinţa crudă a unor persoane de a vâna aceste animale. Exemplul lui Marcel Couturier, care în 1953 se fotografia lângă ultimul urs ucis, este edificator. Totuşi, în secolul trecut, descoperirea unor triburi a căror cultură este tributară cultului ursin i-a făcut pe etnologi să îl pună pe urs pe primul loc al bestiarului lor.  Dinte aceste triburi,  istoricul francez aminteşte populaţia ainu din Japonia şi populaţile de nivka, evenki şi laponi din Siberia Orientală.

Din viaţa reală, ursul a trecut în cea a jucăriilor. În 1902, un rus care trăia în Statele Unite ale Americii, văzând poza preşedintelui americam care refuza să ucidă un urs legat de un copac, şi-a rugat soţia să facă un ursuleţ de jucărie din pluş. Numele rusului era Morris Mitchen. Un an mai târziu, la Tîrgul de păpuşi din Leipzig, o germancă, Margarette Steiff, prezintă şi ea aceeaşi invenţie. Era începutul revanşei ursuleţului de pluş. Urmează filmele de desene animate şi legendele lui Winnie the Pooh, Rupert, Baloo şi alţii. Pentru a încheia acest periplu minunat prin lumea fascinanta a simbolisticii europene în care ne-am lăsat conduşi de cartea lui Michel Pastoureau, vom da din nou cuvântul savantului francez: „Astfel încât, atunci când în luna iulie 1969, Neil Armstrong şi cei doi tovarăşi ai săi au zburat spre Lună, îi însoţea un urs. Nu unul adevărat, din carne şi păr, ci un ursuleţ de pluş, simbol al unei istorii milenare ce începe pe Pământ cu câteva zeci de mii de ani în urmă şi continuă pe Lună, în pragul veşniciei” (pagina 351).

O revanşă demnă de regele animalelor.

 

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *