Loading...
D'ale istoriei și literaturii

Din trecutul medicinei românești

         Surse utile. În ceea ce priveşte trecutul îndepărtat al medicinei şi igienei în istoria românilor, sunt de mare ajutor lucrările excepţionale elaborate de  Constantin Caracaş, I. Felix şi Pompei Samarian (C. Caracas. O mai veche monografie sanitară a Munteniei, editor Pompei Samarian, Bucureşti, 1937, Iacob Felix, Istoria igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea, 3 volume, Bucuresşti, Institutul de Arte Grafice “Carol Göbl”, 1901-1903, Pompei Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, 2 volume, Călăraşi-Bucureşti, 1938). De asemenea, igiena, bolile şi medicina pot fi analizate şi prin intermediul culturii populare româneşti. Şi aici beneficiem de o serie întreagă de lucrări de referinţă, printre care amintim doar colecţia de zece volume editată de Gheorghe Tăzlăuanu şi intitulată Comoara neamului, volumele lui Grigore Tocilescu  (Materiale folcloristice), lucrarea lui Aurel Cândrea despre folclorul medical comparat (Folklorul medical român comparat. Privire generalã. Medicina magicã, Casa şcoalelor, Bucureşti, 1944) etc.

Evoluţia conceptului de medicină.  O cercetare istorică riguroasă întâmpină, de multe ori, atunci când abordează tematici exotice, în afara direcţiilor clasice, o mulţime de capcane din cauza teritoriului necunoscut, precum şi o zonă aridă datorată lipsei informaţiilor, în special cele scrise. Lumea medicinei româneşti poate fi cuprinsă doar prin referiri la cultura populară românească. Lumea satului, a naturii şi a câmpului, credinţele şi obiceiurile româneşti, viaţa plantelor şi a animalelor, mersul stelelor sunt prietenii istoricului care porneşte pe drumul cercetării medicinei româneşti. Elementele amintite mai sus sunt parte integrantă a etapei tradiţionale a medicinei în evoluţia poporului român. Una care a scăzut ca importanţă în prezent, însă care încă poate fi urmărită în zonele rurale. A doua etapă este cea religioasă caracterizată de utilizarea metodelor hipocratice, specifice lumii antice greco-romane, în cadrul instituţiilor bisericeşti.  În primele secole ale medievalismului, mânăstirile şi bolniţele sunt centrele românismului. Aici întâlnim primele forme de spital- bolniţele, şi tot aici preoţii sunt cei care oferă îngrijiri medicale bolnavilor şi/sau răniţilor în luptele armate.  În Psaltirea Scheiană (1482) şi în Catehismul lui Coresi (1500)  cuvântul vraciu are înţeles religios, nu doar medical. În pravila lui Vasile Lupu, precum şi în Îndreptarea Legii care o reproduce,   regăsim o mulţime de articole care reglementează activitatea profesională a vracilor, de la raporturile cu bolnavii la cele cu autorităţile juridice. De asemenea, Îndreptarea Legii cuprinde capitole dedicate  filosofiei şi religiei în care sunt analizate  moartea, sufletul, corpul uman, apariţia vieţii, fecundarea, asemănarea copiilor cu părinţii, anomaliile anatomice, simţurile şi caracterele oamenilor etc.

Inovaţiile ştiinţifice ale secolului al XVII-lea din Occidentul european au dus la dezvoltarea ştiinţei medicinei şi la apariţia primelor elemente de medicină modernă. În lumea otomană, grecii sunt cei care profită de pe urma acestor schimbări în evoluţia societăţii europene şi datorită studiilor de medicină ajung să deţină funcţii importante în aparatul de stat otoman: Panaiotache Nicussis este dragoman în anul 1670.  Urmare a acestei evoluţii a medicinei, în spaţiul românesc, începând cu 1650, găsim primele întrebuinţări ale termenului doftor. O sursă utilă pentru istoria medicinei româneşti, deşi nu întotdeauna credibilă, este opera lui Dimitrie Cantemir. În secolul fanariot, românii mergeau pentru a învăţa medicina la Padova, Lipsca, Berlin, Halle. În 1775, Alexandru Ipsilanti este cel care aduce medicina aproape de omul obişnuit prin crearea unui funcţionar public, având pregătire medicală.

Practica medicală.   Din punct de vedere al practicii medicinei, întâlnim profesioniştii (bărbierii, moaşele, doftorii, hirurgii, duhovnicii-doctorii sufletului); clandestinii (lecuitorii, fermecătorii, vrăjitorii etc.) şi spiţerii (pregătirea, conservarea şi comercializarea medicamentelor).  Istoria medicinei europene în epoca medievală este legată de povestea bărbierilor.  Mai ales în epoca războaielor când aceştia erau frecvent găsiţi în preajma mânăstirilor. Ei sunt cei care, nu de puţine ori, fiind prezenţi şi în campaniile militare, oferă primul ajutor celor răniţi, de la pansamente şi aplicarea de remedii naturiste la mici intervenţii chirurgicale.   În spaţiul românesc, bărbierii erau doctorii românilor. Ei tundeau, rădeau, aplicau ventuze, scoteau dinţii, pansau, lăsau sânge, îngrijeau bolile de piele, pregăteau şi aplicau alifii etc.  Documentele pe care le avem atestă zeci de bărbieri, începând cu secolul al XV-lea până pe la 1670. Despre moaşe, sursele istorice nu ne oferă informaţii. Asistau la naşterea copiilor, aveau, potrivit credinţei populare, rol în a proteja copilul de diavol care îl putea fura la naştere, de a pregăti ritul necesar ursitoarelor etc. Ele erau cele care atestau virginitatea femeilor.  În privinţa vracilor,  informaţiilor noastre sunt şi mai criptice. Rolul lor va rămâne unul medical-religios, în cultura populară ei fiind văzuţi ca un fel de vrăjitori supremi.  În secolul al XVI-lea, întâlnim şi câteva referiri la vraci în calitate de specialişti în medicină.

Termenul de doctor este folosit  pentru prima dată în pravila lui Vasile Lupu din 1646 ca un fel de vraci superior, şcolit. La fel şi în Lexiconul Slavo-Român  scris de Mardarie Căzianu (1649). Începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, singurul care este folosit în medicină este termenul de doctor.  În scrierile lui Cantemir apare menţionat numele doctorului Andrei Lichinos, în timp ce italianul Bartolomeo Ferati se bucura de preţuirea lui Brâncoveanu.  Documentele noastre medievale nu menţionează cuvinte precum chirug, hirurg  sau altele asemenea. Cu toate acestea, termeni străini sunt întâlniţi ceva mai des. În 1517, în timpul lui Neagoe Basarab, Ieronim Matievich este medico chirurgico.  Andrei din Bistriţa este atestat de documentele din timpul domnului moldovean Alexandru Lăpuşneanu cu termenii latini pentru magister, medic şi bărbieri chirurg.  Prima operaţie chirurgicală poate fi considerată cea făcută lui Ştefan cel Mare. Îndreptarea Legii  cuprinde informaţii importante despre tipurile de operaţii pe care medicii din spaţiul românesc le efectuau: castrarea sau scopirea (preoţilor le era interzisă); circumcizia; venesecţia (lăsarea de sânge); operaţii majore (efectuate asupra membrelor sau intestinelor umane).  Prima proteză dentară este menţionată de cronicarul Neculce ca fiind a lui Dumitraşcu Vodă, domnitor pe care îl ironizează (1670-1680).  La 15 ianuarie 1753 este menţionată prima operaţie la Spitalul Colţea. I se taie picioarele lui Costin Ologul, cel care primeşte drept urmare a ghinionului său, din partea lui Ghica-Vodă, un loc de casă.

Spiţeriile şi medicamentele sunt şi ele destul de bine documentate în lumea medievală românească. Pravilele atestă pe spiţeri sau apotecari şi famacişti, cum mai sunt ei numiţi. Aceştia aveau voi să vândă medicamentele doar vracilor, respectiv doctorilor. Categoriile de produse pe care aceşti le produceau şi comercializau erau:  ierburile (iuţi, tari sau blânge; ierburi de leac, rele sau otrăvitoare); produse medicamentoase de origine animală; produse de origine chimică; pietre rare. În Biblioteca Academiei Române, sunt păstrare câteva manuscrise care cuprind reţete medicale pentru bolile epocii.

Ştiinţa anatomiei şi bolile românilor.  Puţinele informaţii pe care le avem, nu ne permit să ajungem la concluzii pertinente şi relevante.  Cu toate acestea, ştim că în unele cazuri, români practicau îmbălsămarea, cunoşteau importanţa vânturilor în viaţa socială. Cantemir descrie importanţa aerului pentru buna viaţa a unei aşezări umane şi explică cum poate dăuna sănătăţii oamenilor aerul otrăvitor.  De asemenea, elemente de igienă se regăsesc şi în felul în care evoluează alimentarea cu apă a populaţiei (construirea de cişmele, sterilizarea puţurilor etc.).  Românii cunoşteau efectele vremii asupra corpului uman: frigul, ploaia, iernile grele, epidemiile, arşiţele, seceta se întrepătrund în mentalul colectiv românesc. Tot de igienă şi de ştiinţa medicinală, ţin terapia cu ape termale, curăţirea aliementelor; regimul alimentar şi cumpătarea, igienizarea locuinţei, prin văruire etc.      Potrivit documentelor, bolile românilor pot fi împărţite în mai multe categorii:

  1. boli contagioase: ciuma, dizenteria (desnodarea vintrelor), febra tifoidă (lugoare, langoare); vărsatul (românii au practicat variolizarea; doamna Pulheria, soţia lui Nicolae Mavrocordat îşi variolizează copiii la Istanbul. Odată cu acţiunile ei şi prin intermediul medicilor italieni Pilarino şi Timoni care vin în spaţiul românesc, variolizarea este cunoscută şi în Occident); erizepel (roşeaţă, brânt); lepra (gubav); febra puerperală; tifos exantematic; blenoragia (frângerea mădularului); turbarea etc.
  2. boli necontagioase: boli interne (friguri, boli de plămâni, boli de inimă, boli de stomac, icter, podagră, reumatism, diabet); boli externe (betegituri, rane, fistula în pântece, ulcere externe, bube, băşii, mădular putred, albeaţă la ochi etc.)

             Ce este util de menţionat este că în cadrul bolilor  sistemului nervos, încadrate tot bolilor necontagioase, românii, pe lângă dambla, boli de cap, leşin, epilepsie, analizau serios şi aspecte precum inima rea, scârba, melancolia, dragostea, prostimea, întunecimea minţii, nebunia şi îndrăcirea, sugestia şi somnabulismul.

Please follow and like us:
1
Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.