Loading...
EgoCultural

Dan C. Mihăilescu, Ciprian Măceșaru, ”Despre nerăbdarea de a fi răbdător”

De curând, am primit șansa de a-mi testa rabdarea de cititor, parcurgând nerăbdător o carte despre nerăbdarea de a fi răbdător. Am cântărit volumul din ochi, așa cum ai privi de  jos în sus culmile înalte ale Everestului. Greu de atins, însă imposibil de rezistat provocării. Apărută la Editura Humanitas, în anul 2014, cartea gândită, scrisă și trăită la modul savuros, epistolar, de către cei doi autori, Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru este un cumul de modele culturale, de abordări pluridisciplinare în care se pierd, deopotrivă, și cotidianul, obișnuitul, și excepționalul, neobișnuitul. Este o carte ce seamană cu o întâlnire la ceai, în timp ce afară apa de ploaie biciuie strașnic pământul răbdător. O carte pentru tinerii de toate vârstele, tineri care se caută, care (se) așteaptă (ne)răbdători și care au nevoie de repere și de modele. Și de ce să nu fie răbdarea unul dintre acestea? Dialogul epistolar dintre cei doi autori reprezintă, de altfel, și un exemplu pentru sensul cărții care se naște împreună cu gândurile lor ce devin cuvinte. Este un model de dialog construit pe răbdare. Răbdarea de a-l cunoaște pe celălalt, de a-l înțelege, de a-l asculta. ”Despre nerăbdarea de a fi răbdător” este o pledoarie pentru echilibru, pentru aurea mediocritas– neprețuita cale de mijloc, așa cum o descrie filosofia încă din antichitate.  De asemenea, primele idei ale cărții sunt construite și în jurul unei vieți trăite slow, tocmai acum în epoca vitezei. Nu doar fugim pe drumuri, navigăm pe ”străzi rapide” în mediul virtual, trăim cu ”mâncarea la minut”, ci simțim și iubim pe repede înainte. Suntem o specie care a dezvoltat consumul și pe drumul acesta ne consumăm și pe noi, alegând, așa cum arăta acum mai bine de jumătate de veac Erich Fromm, să ne definim în raport cu ce avem și nu cu ceea ce suntem.  În acest sens, Dan C.  Mihăilescu citează din admirabila lucrare a lui Carl Honore, ”Elogiu lentorii. O provocare adresată cultului vitezei”: ”mișcarea slow  pune sub semnul întrebării materialismul fără margini ce guvernează economia globală (…) Să petreci mai mult timp cu prietenii și familia nu costă. Nici plimbările pe jos, gătitul și meditația, lectura sau mâncarea consumată la masă, și nu în fața televizorului. De asemenea, să faci dragoste nu costă bani. Să reziști îndemnului de a te grăbi este absolut gratis”.

Epistolele pe care cei doi autori și le trimit unul altuia sunt adevărate surse de creație și de hrană sufletească. Paginile abundă de citate și de referiri la operele marilor oameni de cultură, atât români, cât și străini. ”Excesul” de cultură este reliefat și prin faptul că deși Ciprian Măceșaru se întreabă dacă se poate scrie și o istorie culturală a răbdării, cei doi autori reușesc în paginile scrise împreună să realizeze tocmai acest lucru. Ne sunt prezentate, rând pe rând, o varietate de ipostaze culturale ale răbdării. Fiecare dintre ele poate să fie cuprinsă în modelul cultural al răbdării și poate genera, la rândul ei, alte modele culturale. Autorii analizează răbdarea laică și cea religioasă și modul în care rigoarea răbdării mistice poată să ofere modele viabile trăirii în cotidianul social.  De asemenea, este ilustrată și necesitatea răbdării în actul de creație. În căutarea căii de mijloc între răbdare și nerăbdare, e una sa fii de acord să aștepți și alta e să rabzi; precum e o vreme pentru nerăbdare și una pentru buna resemnare și între ele își face sălaș răbdarea. Așa cum se scrie în Ecleziast: o vreme este sa arvârli pietre și o vreme să strângi pietre. Sunt amintite și formele răbdarii așa cum le descrie Petru Creția în lucrarea sa ”Luminile și umbrele sufletului”: răbdarea ca virtute pasivă (forma pasivă a curajului), înțeleasă și ca rezistența în timp la răul din lume și răbdarea de a face bine și până la capăt anumite lucruri. În dialogul epistolar dintre autori, pe câteva pagini, își fac loc și câteva citate și referiri la bogăția sufletească pe care o descoperim în paginile ”Filocaliei”, grație marelui Dumitru Staniloae. Dintre aceste mențiuni, amintim definițiile date răbdării de Diadoh: stăruința neîncetată de a vedea cu ochii înțelegerii pe Cel Nevăzut, ca văzut; Sfântul Ioan Scărarul: căci nimic nu pricinuiește atât de mult nerodirea ca nerăbdarea; blândețea este propteaua răbdării, ușa, sau, mai bine zis, maica răbdării; Isaia Pustnicul: răbdarea îndelungă biruiește mânia cu iubirea și vindecă întristarea cu împăcarea.

Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru caută rădăcinile culturale ale (ne)răbdării și în proverbele românești, acolo unde regăsim ambele direcții de exprimare culturală și socială: ”omul îndelung răbdător seamănă cu Dumnezeu”, ”îndelunga răbdare duce de multe ori la deznădăjduire”. În căutarea acestei căi de mijloc între răbdarea care rasplătește pe cel care așteaptă și răbdarea care duce la deznădejde și rătăcire, se încadrează și una dintre marile ziceri ale lui Vauvernagues: ”Nu e mare lucru să ai mintea ascuțită, dacă nu o ai chibzuită. O pendulă nu este perfectă când merge repede, ci când merge bine”.  Cei doi autori își unesc eforturile în a prezenta răbdarea care modelează suflete și minți tinere, în procesul de dezvoltare umană spre o meserie și/sau un destin. Câtă răbdare e necesară între maestru și ucenic… de harul ascultării depinzând ce un om poate să facă din viața lui: o simplă biografie, o carieră onorabilă sau un destin.

”Abecedarul senzualității”, unul dintre dialogurile cărții, îl introduce pe cititor în culisele unei teme adesea ”interzise”: răbdarea în lumea sexului; una în care așteptarea are multe înțelesuri și asupra căreia s-a aplecat, la fel de temeinic si răbdător și Erich Fromm (Arta de a iubi). Într-un alt loc din volum, Ciprian Măceșaru amintește și despre răbdarea egoistă, menționând că dacă răbdarea ”nu te face un om mai bun înseamnă că este o răbdare egoistă, o răbdare născută din fățărnicie, din iubirea de sine, ba chiar și atunci când răbdarea îți aduce suferință, deci se apropie de sensul religios al sacrificiului; putem vorbi uneori doar despre voluptas dolendi”. Cei doi autori ne introduc și în teme care descriu răbdarea literară (profesională), amintind și nevoia de recluziune livrescă pe care o poate simți un scriitor; nerăbdarea ca limită umană, precum și nevoia sau dorința de a te vindeca de nerăbdare; despre răbdarea falsă care poate ascunde lenea, neștiința și neputința. Răbdarea trebuie să aibă, pentru a se manifesta justificat, șansa unei lucidități sănătoase, adevărate.

În dialogul lor despre răbdare și nerăbdare, despre modalitatea de a atinge echilibrul, Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru analizează și câtă răbdare avem noi românii și prin răbdare se înțelege acea așezare temeinică de a crea propriile forme. Sau…am turnat în forma creată de alții propriul nostru fond? Cantemir scria acum trei secole despre feldeință ca despre felul de a fi al unei persoane, natiuni…Ce frumos cuvânt, ce bine ar fi să îl aducem la lumină (George Pruteanu l-a folosit în ”Feldeința călinesciană”) și să îl regăsim viu, parte a spiritului românesc, acum când trăim în epoca mesagerezei, așa cum o scrie, descrie și analizează și Gabriel Decuble în ”Tu n-ai trăit nimic”. În abordarea românească a răbdării, găsim multe dualități pe care le putem restrânge la opoziția dintre răbdarea constructivă (țesătoare) și improvizația eternă (răbdarea îndurătoare), fiind, de altfel, conștienți că excesul de răbdare duce la servilism. Admirabile paginile pe care Paul Morand le construiește pe seama Bucureștilor interbelici: ”În sânul unei naturi generoase, românul a învățat să nu posede nimic, fiindcă i s-a luat mereu totul. Să construiască? El n-a putut să-și ridice niciodată casa mai sus de primul etaj fără ca o invazie sau o catastrofă geologică să vină să-l recheme la modestie. Un grec din vechime îi dădea fiului său acest sfat: nu construi niciodată în Principate. Valahia, țară a nenorocului!- scrie Paul de Alep. Am învățat aici că nefericirea te poate face uneori să zâmbești. E învățătura pe care ne-o dăruiește acest popor, unul dintre cele cu care cuceritorii săi s-au purtat cel mai rău. Popor elastic, care posedă în măsura cea mai înaltă experiența efemerului și fatalismului a ceea ce este trecător. Popor care știe bine să înoate și care se lasă să plutească și să coboare în voia valurilor gemând încet și fără să se neliniștească prea tare, căci știe că va da de fund la momentul potrivit. Popor realist, pe care soarta l-a așezat la frontierele Asiei ca pe o santinelă a bunului-simț, acest frate mai mic al rațiunii cugetătoare. Românul s-a odihnit întotdeauna pe seama celorlalți pentru treburile sale. E treaba grecilor, a nemților, a belgienilor, a francezilor, a englezilor să-i construiască drumuri, canale, fabrici (adesea ei nu vor trage niciun folos din asta), dar el nu e sclavului confortului, se poate lipsi de mașinism și cunoaște arta de a trăi într-un efemer belșug ascunzând o permanentă sărăcie. Lecția pe care ne-o oferă Bucureștiul nu e o lecție de artă, ci o lecție de viață. El te învață să te adaptezi la toate, chiar și la imposibil. El încarnează bine sufletul unui popor a cărui răbdare e nesfârșită, sublimă ca aceea a animalelor, și al cărui optimism îngăduitor a inventat această zicală: Mare-i grădina lui Dumnezeu! Capitală a unui pământ tragic unde adesea totul sfărșește în comic…”.

Greu de continuat să citești și să scrii după o asemenea oglindă pusă în fața noastră de Paul Morand. Volumul pe care îl prezentăm aici ne mai provoacă și atunci când în paginile sale regăsim dilema cantității de răbdare pe care o trăim fiecare dintre noi pe parcursul unei zile din viața noastră. Oare câtă răbare investim în cotidian? În funcție de ce și de cât ziua noastră e pierdută sau câștigată? Un somn bun; o mâncare îndestulătoare și variată, acasă sau la restaurant, la orele corecte/potrivite; numărul de bani obținuti; complicitatea de idei trăită, generată; timpul petrecut în rugăciune, cu prietenii, familia; timpul petrecut practicând un sport… Până la urmă, ”viața ce-i, dacă în griji ne irosim și n-avem timp și să privim?” (William Henry Davies, Răgaz).  Despre răbdarea zilelor vieții noastre scrie revelator Rainer Maria Rilke în 1903 bănățeanului Franz Xaver Kappus (Scrisori către un tânăr poet): ”Totul trebuie să se pârguie până la capăt și apoi să fie cules. Trebuie să lași să se desăvârșească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în sfera ce n-o poate atinge conștiința, și să aștepți cu adâncă smerenie și răbdare ora de naștere a unei noi clarități. Asta, doar asta înseamnă  a trăi ca artist: în înțelegere și creație. Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, iar zece ani nu înseamnă nimic. A fi artist înseamnă a nu face calcule și a nu număra, a te dezvolta ca și copacul care nu-și grăbește sevele și care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că ar putea să nu vină vara dupa asta. Vine. Dar nu vine decât la cei răbdatori, care stau ca și cum ar avea veșnicia în față, atât de liniștiți și de lipsiți de griji. O învăț în fiecare zi, o învăț cu suferințe cărora le sunt recunoscător. Răbdarea e totul (…). Sunteti atât de tânăr, atât de înaintea oricărui început și aș vrea să vă rog, dragă domnule, să aveți răbdare față de lucrurile nesoluționate ale inimii dumneavoastră și să încercați să îndrăgiți întrebările însele ca pe niște odăi închise sau cărți scrise într-o limbă foarte străină. Nu cercetați acum după răspunsuri care nu vă pot fi date, pentru ca nu le-ați putea trăi. Trebuie să trăiți totul. Trăiți acum cu întrebări. Poate că așa o să trăiți cu timpul, fără s-o observați, într-o zi îndepărtată, spre miezul răspunsului”.

Un loc deosebit în sfera răbdării umane îl va avea întotdeauna răbdarea părinților pentru copii și a acestora din urmă pentru primii. Și, desigur, nu puțină importanță pentru dezvoltarea armonioasă a copilului, fizică, emoțională și mentală, are raportarea mamei și a tatălui la rolul lor de ”sculptori”. Câte destine nu sunt frânte pentru că răbdarea părintească nu există sau se manifestă strâmb sub forma compensării (un fel de infirmitate sufletească) frustrărilor adulților… Răbdarea de a asculta este asociată adesea, dacă nu chiar întotdeauna cu răbdarea de a tăcea. Și totuși nu sunt totuna. Poți să taci, fără să aculți. Nu poți să asculți fără să taci. O mulțime de ipostaze pot fi identificate aici: neputința de a asculta și a tăcea (să vorbești singur, să îți faci mintea să tacă); tăcerea complice, tăcerea plină de ghidușie; tăcerea mută a durerii și dezamăgirii; tăcerea mistică; tăcerea care vorbește (dacă vorbirea cere multă artă, nici tăcerea nu cere mai puțină) și care condamnă sau aprobă; tăcerea ironică etc.

Voit am lăsat la urmă răbdarea sentimentală, răbdarea și iubirea. Dan C. Mihăilescu își amintește îndemnul primit la începuturile căsniciei sale: ”muică, să vă îngaduiți”. În ”Meseria de a trăi”, Cesare Pavese scrie: ”Dragostea are virtutea de a dezbrăca nu numai pe cei doi îndrăgostiți, unul în fața celuilalt, ci și pe fiecare dintre ei în fața lui însuși”. Iubirea e răbdătoare pentru a se crea apropierea dintre suflete, pentru descoperirea trandră a ”grădinii interioare”, așa cum o numește Ruben Alves. Fără doar și poate, fără spiritualitate, iubirea nu poate exista, motiv pentru care, alegem să încheiem cu cel mai frumos imn închinat iubirii (Sfântul Apostol Pavel, prima epistolă către Corinteni): ” De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.      Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Please follow and like us:
0
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *