Din rândul evenimentelor neobișnuite care îşi fac loc în cotidianul românesc, multe pagini de istorie sunt scrise cu negru de bolile şi epidemiile care au izbucnit, de cele mai multe ori din cauza perioadelor de războaie cărora li se asociau foametea şi condiţiile precare alimentare şi de igienă. Flagelul cumplit care va rămâne pentru totdeauna în mentalul colectiv european, nu doar românesc, va fi ciuma.  O primă menţiune (pentru perioada pe care o analizăm noi) este cea din 1660 când ciuma este asociată foametei şi invaziilor tătăreşti şi turceşti.  Câţiva ani mai târziu, între anii 1676 şi 1677, o nouă epidemie de ciumă izbucneşte în Bucureşti, iar Duca şi marii boieri se refugiază la moşiile lor din provincie. Ca umare a deselor epidemii de ciumă sunt puse în practică primele măsuri de combatere a acesteia. Prin urmare, este înfiinţat corpul cioclilor din foşti ciumaţi, acum imuni, care avea rolul de a igieniza oraşul şi de a încerca să împiedice extinderea flagelului.  Din cauza asediului Vienei şi a jafurilor oştilor combatante, foametea apărută a adus ciuma. Câţiva ani mai târziu, în 1689 şi 1693, epidemiile izbucnesc în mod repetat şi populaţia îngrozită a Bucureştilor părăseşte oraşul, refugiindu-se în păduri şi munţi. Tot atunci, multe familiii boiereşti au încredinţat averea mânăstirilor şi nu puţine au fost cele care nu s-au mai întors spre a o revendica. În faţa ciumei care izbucneşte în capitală între 1706-1707, Brâncoveanu se refugiază la Târgovişte.  Ciuma revine din nou în Ţara Românească în 1718, din cauza războiului dintre turci şi austrieci.  Tabloul anarhiei sociale este completat de foametea cumplită care a lovit atunci oraşul Bucureşti. În 1735, în încercarea de a reduce efectele devastatoare ale ciumei, Grigore Ghica înfiinţează la Spitalul Pantelimon o secţie pentru bolnavii de ciumă:

Am socotit să zidesc şi să înalţ din temelie o sfântă şi dumnezeiască casă, unde şi spital de săraci să fie, însă nu numai de bolavi ce ar pătimi de alte boli trupeşti, ci de bolnavi cari din depărtarea lui Dumnezeu ar pătimi de boala ciumii, pentru că aci în ţară şi în oraşul scaunului domnesc al Bucureştilor aduce vremea acea cumplită năpraznică boală între oameni, uneori în vreme de iarnă, când săraci ca aceia, neavând nici între cei sănătoşi, nici pe afară a hălădui, pătimeşte ca patima cumplită şi amar pe geruri şi prin vifore nesuferite şi-şi răpesc viaţa…

Am hotârât domnia mea să li se facă nişte case acolea aproape, lângă îngrădişul spitalului, la un loc din afară, ca să fie întrânsele bolnavi, ca aceia de boala ciumii, păzindu-se ca la un lazaret să nu se amestice cu bolnavi cei din năuntru ce ar fi pătimaşi de alte boale.

 După ciuma cumplită dintre 1737 și 1738 care a ucis în Bucureşti peste 30000 de oameni, acelaşi Grigore Ghica, revenit ca domn al Ţării Româneşti, reorganizează breasla cioclilor (1752). Formată din 20 de persoane, aceasta era condusă de un polcovnic de ciocli şi avea ca atribuţii îngrijirea ciumaţilor, ridicarea şi transportarea bolnavilor de ciumă la spital, izolarea şi dezinfectarea caselor, cercetarea mahalalelor pentru a găsi posibili ciumaţi, îngroparea celor morţi. Breasla avea în rândul ei şi femei şi dispunea  de o căruţă cu coviltir, fiind scutită de dări. Despre efectele teribile ale ciumei asupra mentalului colectiv românesc ne mărturisesc şi poeziile populare:

Foaie verde nalbă moale,/Adus-a un nor în poale/Noru în ţară s-a lăsat,/Peste oameni a plouat;/N-a plouat ploaie curată,/Ci cu ciumă amestecată!/Unde-ajunge picătură,/Se închid ochii şi gura:/Ochii să nu mai privească,/Gura să nu mai grăiască!/Plină-i ţara, mult e plină/De scaeţi, de mărăcină./Unde-s tufe prin potici,/Sunt morminte de voinici;/Unde-s tufele mai dese,/Mormânturi de jupânese;/Unde-s tufele mai rari/Mormânturi de fete mari;/Unde-s tufele mai vii,/Tot morminte de copii.

Tot despre felul în care oamenii reacţionau în lungile perioade ale epidemiilor de ciumă, ne scrie Ionnescu-Gion:

În toate rândurile şi în tot decursul secolului XVIII, când ajungea punctul culminant al boalei, Bucurescii erau într-o groază nemaipomenită. Lumea se buimăcea cu desăvârşire. Se vedeau oameni care umblau zăpăciţi printre cadavre, infectându-se de mii de ori şi zicând altora vorbele care au rămas pe urmă ca locuţiune consacrată în limba noastră:

-Eh! Şi la urma urmelor, la ce-o să mă aştept: o moarte şi un cârlig, făcând alusiune la cârligul cu care cioclii trăgeau pe morţi din casă…

Unele uliţe erau închise de locuitorii lor cu munţi de mărăcini, de bolovani, de moloz, ca să nu vină ciumaţii pe acolo. Se lipiau ferestrele cu hârtie albastră ca să nu intre ciuma. Nu se mai zicea boalei ciumă, ci sfântă. Şi-o închipuiau ca o femeie cu picioarele de gâscă. Unii spuneau că au văzut-o plimbându-se într-o căruţă cu roatele făcute din căpăţâni de boieri mari, cu discurile făcute din coaste de fete mari, cu leocele făcute din oase de flăcăi şi cu osiele din oase de viteji.

Evenimentele neobișnuite care au influenţat mentalul colectiv al românilor au fost cu siguranţă mai numeroase şi mai variate. Fiecare dintre acestea au acţionat constant şi diferit asupra vieţii şi sufletelor celor care le-au văzut şi/sau simţit şi nu puţine au fost cele imortalizate în cântece şi alte manifestări ale culturii populare. Plasate într-un univers religios în care lipsa credinţei şi faptele umane aduceau dezastre şi nenorociri, ele trebuiesc întotdeauna “descuiate” cu aceleaşi chei. Multe dintre acţiunile oamenilor au fost generate de emoţiile pe care aceştia le-au trăit. Emoţia este un fapt cunoscut, acceptat. Descrierea ei, analizarea şi conceptualizarea sunt însă infinit mai complicate. În lipsa unei definiţii satisfăcătoare, o serie de cercetări le-au asociat culorilor. Chiar dacă şi unele şi altele sunt subiective, se pot observa percepţii constante, similar, indiferent de persoane. Astfel, gustul zahărului e mereu dulce, rozul este o culoare caldă, frica naşte reacţii rapide de comportament şi gândire, în timp ce tristeţea, singurătatea determină omul să fie “rece”, necomunicativ. Aminteam mai sus cum albastrul alunga ciuma.  Cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor neobișnuite este necesară pentru a putea să avem în faţa noastră tabloul social al vremurilor trecute, atât cât poate fi el întregit de munca de cercetare istorică.

 

 

Please follow and like us:

Tags:

No responses yet

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.